In decursul istoriei, multe orase orase au fost distruse partial sau in intregime. Catastrofe naturale sau razboaie au facut sa dispara cladiri, strazi, cartiere sau orase. Timp de 25 de ani, intre anii 1965 - 1990, dupa modelul Bucurestiului, mii de cladiri de patrimoniu au fost demolate in toate centrele vechi din orasele Romaniei. A fost rezultatul unei revolutii urbanistice bazate pe principii rudimentare cu scopul deliberat de a distruge trecutul. Publicam in continuare prima parte a unui extraordinar studiu de istoria arhitecturii, dar si de sociologie urbana, scris de Augustin Ioan, si publicat pe site-ul Centrului Cultural META.

Centrul civic absolut: Bucuresti, Disneyland-ul comunist (Autor: Augustin Ioan)

A fost aceasta cea mai ampla manifestare post-moderna din Europa? Bulevardul Victoria Socialismului si Casa Republicii au fost rezultatul acestui tip de activitate urbana, care tintea sa sistematizeze si sa monumentalizeze orasele dezvoltate organic in Europa. Cu toate acestea, undeva in profunzime, multe dintre orasele antice si medievale dezvoltate spontan se bazeaza pe planuri geometrice ideale si/sau sacre. S-ar putea ca una din cauzele acestui fenomen sa fie mostenirea romana, si anume faptul ca orasele medievale s-au dezvoltat pe situri imperiale. De asemenea, poate fi folositoare natura riturilor fondatoare, ca si expresia lor urbana. Cercetatorii care studiaza arhitectura Bucurestiului ar putea fi surprinsi sa afle concluzia la care a ajuns regretata Dana Harhoiu, care a demonstra ca orasul Bucuresti este mult mai putin haotic decat suntem obisnuiti sa credem. Dimpotriva, se pare ca locurile sacre se dezvolta concentric in jurul Dealului Patriarhiei, care, impreuna cu vechea biserica Sf. Gheorghe - centrul orasului - si cu biserica Mihai-Voda, alcatuieste o matrice triunghiulara a vechiului targ. Bisectoarea acestui unghi, al carei varf este vechea biserica Sf. Gheorghe, e Calea Mosilor, vechea artera comerciala care venea din Moldova. Implanturi urbane artificiale in textura medievala sunt facute pretutindeni, dupa proiectele utopice ale Revolutiei Franceze si ale Iluminismului, putand fi gasite in special in Europa interbelica. Orase italienesti importante, printre care Roma, apoi Berlin, Moscova (1935) si Bucuresti (1932-1935) sunt monumentalizate, nu doar in raport cu noile lor proiecte, ci, partial, si in realitate. Planul conceput pentru Bucuresti stipula crearea unui nou centru civic. Unde? In mod surprinzator, pe Dealul Arsenalului, adica tocmai in locul care fusese sugerat in anii 1930. Diverse povesti raspandite de personajele dramei ce a avut loc in acele zile ofera o descriere mult mai simpla a fenomenului care, altfel, ar fi putut capata numai Dumnezeu stie ce interpretare distorsionata. Se pare ca, la cererea lui Ceausescu de a primi propuneri pentru un nou centru administrativ al orasului, arhitectul Jugurica a scos din arhive planul interbelic, prezentandu-i-l dictatorului. Desigur, diferentele dintre planul interbelic si ineptia tragi-comica ridicata in perioada comunista este de-a dreptul dramatica. Istoria orala se dovedeste utila investigarii proceselor din spatele fatadei totalitare; daca nu ar fi luata in considerare, am cadea prada tuturor felurilor de interpretari apocaliptice, precum caracterul fatal al demolarilor din Bucuresti, desi, dincolo de orice ideologie, Dealul Arsenalului era oricum destinat sa devina situl unui edificiu major. Este inutil sa insistam aici asupra viciilor interne ale unei astfel de argumentari. Procedeele de compozitie - deja citatul ansamblu de elemente clasice/eclectice care sugereaza o functie evocatoare/estetica; utilizarea standardizarii, ca elogiu al fatadei urbane- sunt, neindoielnic, analoage celor aclamate de arhitectura post-moderna. Cu toate acestea, lipsesc cateva ingrediente esentiale, cum ar fi ironia, dublul codaj, indiciile de cod care ar trebui sa sugereze concesiile kitsch menite sa flateze cultura de masa. Robert Venturi analiza candva esecul cladirilor moderne monumentale, care doresc sa vorbeasca prin intermediul unui vocabular inadecvat. A numit aceste cladiri rate moarte. Noul centru civic din Bucuresti este o astfel de rata moarta; din nefericire, urmand exemplul piticului sovietic, este cea mai mare rata moarta din lume. Primele blocuri de apartamente de pe Bulevardul Victoria Socialismului, vizavi de cele amplasate pe partea frontala a Pietei Unirea, sunt inspirate, la sugestia lui Ceausescu insusi (sau asa se pare) de extravaganta cladire proiectata de Petre Antonescu la Piata Senatului/Natiunilor Unite. De ce nu s-au luat dupa cladirea invecinata, proiectata de Nicolae Cucu, constructie austera, dar totodata maiestuoasa? Nu vom sti niciodata. Anca Petrescu, arhitecta favorita a lui Ceausescu, spunea ca este foarte mandra ca a salvat frizele de la Manastirea Vacaresti, reproducandu-le in ornamentele Casei Republicii. Planimetria interioara a locuintelor de pe bulevard este relativ independenta de ritmul succesiv de goluri de pe fatada. Exista pereti interiori care patrund in campul ferestrelor; sunt evidente si alte dizarmonii intre interior si exterior. Palatul care, impreuna cu zona mutilata din imprejurimi, a fost obiectul competitiei de arhitectura intitulata Bucuresti 2000, si-a schimbat denumirea dupa revolutia din 1989, devenind copilul preferat al membrilor parlamentului. S-ar putea ca rezultatele concursului sa nu le faca nicio impresie membrilor parlamentului; dimpotriva. Nu sunt singurii care cred ca, dincolo de diferentele politice, cladirea este expresia remarcabila a geniului constructiv al daco-romanilor. Casa Republicii are totodata un succes rasunator la nivel international. Acest tip de arhitectura este indeajuns de atragator nu doar pentru romanii proaspat imbogatiti, ci si pentru cercurile diplomatice. Cladirea gazduieste conferinte internationale cu participanti din intreaga lume. Se organizeaza diverse asocieri in participatiune aici: presedinti sezonieri de republici, membri ai unor organizatii fantoma traverseaza in viteza Bucurestiul cu surle si trambite, afisandu-si puterea si burtile rotunde. Vechiul sediu al puterii absolute a devenit, in mod indirect, exact ceea ce nu ar fi trebuit sa devina, si anume, sediul central al noii puteri. Vagile amendamente sunt doar superficiale, mai exact, vechea sala numita Romania (numita acum Cuza) este astazi o sala de concerte; la subsol se afla o galerie de arta, la intrarea careia (ca un sir de coloane) se afla cateva randuri de soldati anti-tero; caracterul oficial al edificiului este cultivat si prin manipularea spatiului interior, ca si prin simbolismul identitatii colective. Daca presedintia s-ar muta aici, testamentul urban al lui Ceausescu ar fi pe deplin implinit. Cel mai bun exemplu in acest sens este faptul ca era interzis sa se discute functia Casei Republicii (adica a Palatului Parlamentului) in timpul competitiei care tintea sa rescrie zona. Concursul international de urbanism Bucuresti 2000, cel mai cuprinzator eveniment de acest fel organizat vreodata in Romania, a devenit deja un fapt. Peste 500 de hectare din partea de sud a orasului, zona cel mai brutal mutilata in anii 1980, asteapta ideile arhitectilor pentru a fi convertita (valorizandu-i imensul potential de dezvoltare) intr-un nou Defense, plasat acum in micul Paris al Balcanilor. Ca si in cazul La Defense, (cartierul experimentelor arhitecturale/urbanistice in Paris), in urma proiectului care va castiga competitia, aceasta zona mutilata a orasului s-ar putea sa se regenereze in cateva decenii. Restructurarea acestei zone se afla pe agenda Uniunii Arhitectilor inca din 1990. La inceputul anului 1991 a fost organizat un concurs national, cu scopul de a reconfigura zona Palatului Parlamentului. Proiectele prezentate atunci sunt inca destul de interesante; chiar si acele idei care nu au putut fi niciodata puse in practica. In primul rand, merita mentionate aici deoarece sunt cu precadere post-moderne. Solutiile participantilor la competitie sugerau sa li se permita tinerilor sa picteze cladirile din aceasta zona - in felul acesta, arhitectura pompoasa urma sa fie acoperita cu grafitti, dupa modelul american. Pseudo-jurnalul Maine, editat pentru concurs de catre arhitectii Florin Biciusca si Dan Adrian, anunta rezultatele unui referendum national, conform caruia 85% din populatia Romaniei decisese ca edificiul este frumos. Drept urmare, s-a dat un decret in acest sens. Urma ca Dealul Arsenalului sa fie reutilizat la modul simbolic, transformand locul intr-un tumul-mormant al casei, lasand la suprafata doar ultimul registru al acesteia. Fireste, casa ar fi urmat sa fie in continuare folosita, ca un bunker subteran. Dat fiind ca e practic imposibil de gestionat spatiul de la suprafata, este greu de imaginat cat ar fi costat ingroparea celor peste 18 000 de metri patrati. Un alt proiect propunea acoperirea fatadei edificiului cu un urias triunghi de sticla. Ce reiesea, in afara de mascarea hidoseniei din spate, era edificator, si anume ridicarea Marii Piramide in Micul Paris. Trimiterea la piramida lui I. M. Pei din curtea Muzeului Louvre era stravezie. Premiul cel mare a fost acordat insa unei deconstruiri a zonei, a carei arhitectura urma sa fie din nou rupta de vechile strazi inguste. Din nefericire, toate acestea sunt interventii punctuale si eminamente utopice, care nu rezolva problemele functionale ale zonei: circulatia si comunicarea, mutilarea tesutului stradal, falia intre existent si concept. Pe de alta parte, nu s-a raspuns inca imposibilitatii de a termina vreodata edificiul acesta colosal, altfel decat superficial. Cat despre liderii parlamentului, care sunt indragostiti de el, acestia continua sa pompeze sume importante in finisarea cladirii. Deschiderea uriasei galerii de arta dinspre Podul Izvor face parte din acest program. Inaccesibila oricui altcuiva in afara elitei politice si financiare, galeria este, prin urmare, privata de functia sa. La fel stau lucrurile si in cazul restaurantului parlamentar, unde se pot organiza nunti si botezuri. Astfel, casa devine un reper privilegiat al ritualurilor de trecere, fenomen care ar trebui sa devina un subiect de reflectie pentru antropologi.
Augustin Ioan
(va urma)
Sursa: e-architecture.ro