Mi-au placut cateva versuri pe care le-am gasit pe blogul unei tinere si talentate poete din Calarasi - Raluca Neagu.
Citez dintr-o prezentare postata pe internet :
Studenta anul II la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei din Bucuresti, nascuta in Calarasi, Raluca Neagu scrie versuri din anul 2010, este castigatoarea mai multor premii literare, debuteaza in revista Algoritm Literar, publica in diverse alte reviste din tara. Poezia Ralucai este trista, usor pesimista, are si un gram de revolta impotriva nedreptatilor descoperite intr-o lume dura, unde trebuie sa se descurce cu putin, pentru a supravietui. Desi matura, nu renunta la copilul din ea, versurile fiind curate, sincere, adunate in poemele ei sub forma confesiunilor, a resemnarii cu sine. Pentru Raluca poezia este un medicament, o terapie si un mod de a indesa oamenii in versuri fara sa ucida. Am intrebat-o intr-un interviu de ce atata tristete in poezie ei si mi-a raspuns:
- Pentru ca lumea nu e un loc unde iti cad lucrurile dorite din cer, lumea nu este un curcubeu si nu poti vedea intotdeauna partea plina a paharului, acolo unde ea nu exista. Ma intristez de neputinta si ma revolt, luptand cu singura arma pe care o am - poezia.

A fost odata ca niciodata

o zi in care orele s-au lungit de parca erau din guma
toti pomii din Cismigiu ningeau
ne transformau in batrani mult prea devreme
stiam ca tinandu-te de mana nu pot sa mor
mai ales ca am dansat ca doi copii foarte cuminti
atunci.
ne-am tinut in brate pana am devenit usori
pana am lasat in urma orasul si ne-am inaltat mai sus decat Dumnezeu
pe intuneric am simtit ochii tai cum ma radiografiau
si nu-mi era teama
vezi tu that s not some fucking poetry
poezia e cand mergi in tramvai si cu fruntea lipita de geam
plangi pana tremura copilul unei straine
poezia e cand fumezi pe ascuns si iti tuseste inima de dor
poezia e cand toti barbatii au buzele altuia
cand telefoanele zac inchise zile intregi
pentru ca oricum nimic nu mai conteaza
poezia e cand am impresia ca ma dezintegrez ca in statia de autobuz devin translucida
si oamenii ma vor intelege
poezia e cand port doar negru si-mi spun ca astfel dau de pomana iubirii noastre
ce nu s-a nascut decat intr-un vis
din care m-am trezit ca sa mai cad putin.