Marius Tuca: O ora si douazeci de ani

In noaptea de sambata spre duminica,
am dat ceasul inapoi cu o ora
si douazeci de ani.

M-am intors,
asa cum o fac uneori,
la cel ce am fost,
pentru a vedea ce a mai ramas
din libertatea, naivitatea, bunatatea
si inconstienta mea de atunci.

Este o forma cocheta de a incerca,
prin aceasta intoarcere in timp,
sa iau de acolo ce am pierdut
intr-o ora si douazeci de ani.
Sau poate ca intoarcerea mea
la cel ce am fost este, de fapt,
o calatorie care sa puna capat
amagirii ca atunci am fost cel mai bun.

Sa hoinaresc pe strazile de atunci!
Sa ma plimb pe "Aleea indragostitilor",
fara sa-mi pese de lume si de vremuri,
si sa ma intorc pe "Aleea teilor",
dupa ce am urcat in "turnul de apa"
in cautarea gustului primului sarut.
Sa incerc sa vad cat pot sa aduc inapoi
din mine, cel de atunci,
ca sa pot duce o batalie pe viata si pe timp
cu cel de acum.

E un transplant de eu,
eu cel de-atunci in trupul meu
si mintea mea de acum.
Si cand scriu aceste randuri,
imi dau seama ca am nevoie
de acest transplant imaterial
poate doar pentru un nou inceput.
Sau, la fel de bine,
ma intorc la cel ce am fost
ca la un strain,
pe care vreau sa-l cunosc
pentru a sti cine sunt acum.

Si daca ma mint,
cautandu-mi, de fapt, un alibi,
de teama ca n-o sa ma regasesc
nici in cel de atunci si, mai ales,
in cel de acum?

In noaptea de sambata spre duminica
am dat ceasul inapoi cu o ora
si douazeci de ani.

Si poate ca am facut asta,
pentru a ma intoarce
la cel ce am fost cu cel care sunt.
Incepe sa ma sperie
traversarea asta:
daca voi ramane undeva
suspendat
intre strainul care am fost
si strainul care voi fi?

Sau poate ca am vrut
de la bun inceput sa ma intorc
la cel ce am fost, eu cel ce sunt,
pentru a vedea ce a mai ramas
din libertatea, naivitatea, bunatatea
si inconstienta mea de acum.

In noaptea de sambata spre duminica
am dat ceasul inapoi cu o ora
si douazeci de ani. Si, vai, ne-am trezit,
fata-n fata, doi straini,
fara varsta,
fara busola,
fara ani,
fara ceas
si fara orizont...