Cu prilejul incetarii aparitiei ziarului Gandul pe suport de hartie, CTP publica articolul "De sufletul Gandului" , pe care il puteti citi in continuare.
Ziarul Gandul 4 mai 2005 - 8 aprilie 2011. Am dreptul sa ma gandesc la disparitia unui ziar ca la moartea unei fapturi omenesti, astazi, cand mor cu zile oameni tinuti la poarta spitalului? Probabil ca nu, dar nu ma pot impiedica sa simt asta. Pentru ca ziarul Gandul s-a nascut, in chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncati doar cu pixul si blocnotesul in mana pe pajistea din fata Casei Scanteii, au ales sa nu-si caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci sa faca un ziar nou din iarba verde. Mai exact, din carpe imbibate cu motorina, fiare prafuite, excremente de sobolan, cartoane putrezite, balti de ulei rancezit, ca asta se gasea pe jos in hala infecta, parasita de ani de zile, in care am fost siliti sa ne "instalam". Zile in sir am muncit aproape 100 de "spartani" intr-o incapere cu capacitate de maximum 30 - din cand in cand ne mai duceam cu randul la una dintre cele doua ferestre, sa mai luam o gura de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi a trebuit sa desfacem toate calculatoarele si sa le curatam, erau aproape cimentate cu praful de santier care ne pudra sendvisurile.
Banii, rezultati din vanzarea actiunilor de la Adevarul, i-am adus de-acasa. O soarta norocoasa a facut sa nu ma intalnesc vreodata fata in fata cu vreunul dintre cei care au tot zbierat ca Gandul s-a facut cu bani de la Vantu - marturisesc ca l-as fi lasat fara fata pe loc, fara sa ma pot gandi la consecinte. In 34 de zile (cred ca numarul asta ar merita pus in Guinness Book, macar tot atat cat carnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gandul a iesit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana facatoare de minuni. Dar greul abia incepea - cosmarul noptilor de dinaintea zilelor cand trebuiau platite salariile oamenilor, facturile la hartie, la curent, la servicii IT...
Gandul n-a vandut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii. Diversi megaziaristi, al caror merit principal e introducerea tabloidizarii in presa romaneasca sau preluarea unui ziar gata facut, au strambat din nas. Ca si cum noi n-am fi stiut sa facem un "ziar" pupaza, injghebat din scandaluri, "dezvaluiri", sex si mondenitati, cu care sa depasim 100.000 tiraj. Sau sa alegem o grupare dispusa sa ne sponsorizeze, ca sa-i "reflectam" politica. Demersul nostru, idealist si riscant, nu avea sens decat daca faceam un ziar serios, solid, de referinta - nu te arunci in gol cu capul inainte ca sa infiintezi o saormarie, fie ea si de sute de mii. Soarta si-a spus inca o data cuvantul, silindu-ma sa gasesc alt nume decat "Prezent" pentru ziar - nici nu-mi pot imagina astazi cum altfel s-ar fi putut numi decat Gandul, cu omuletul cugetator sub caciula.
Anii au trecut, lumea s-a schimbat necrutator. Singur printre marile trusturi de presa, fara finantare pentru marketing si promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gandul ajunsese in pericol sa fie strivit. Vanzarea catre Adrian Sarbu si nu catre S. O. Vantu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la inec. Nu comentez filosofia de management aplicata de atunci asupra ziarului; e bine sa se stie insa ca dl. Adrian Sarbu nu a impus nimic ca politica editoriala si a sustinut financiar Gandul atat cat a putut.
Pana astazi, cand Gandul de hartie devine istorie. Poate ca devenise mai demult, de vreme ce n-am mai ramas decat cativa din vechea garda. O sa-mi lipseasca de acum pagina ziarului care imbatraneste, se ingalbeneste, devine si mai fragila decat oricum e, ca pielea unei fiinte alaturi de care traiesti ani in sir. N-o sa-mi mai vad articolele impachetand parizer sau limpezind geamuri. Caci acesta este ultimul meu text tiparit intr-un cotidian - nu pot sa ma recasatoresc cu vreunul dintre ziarele care supravietuiesc Gandului.
Voi continua sa scriu pe Gandul online, realizat de o echipa de ziaristi tineri si talentati, care s-au adaptat regulilor noi si dure ale performantei in noile media. Nu voi parasi niciodata Gandul - voi pleca doar daca Gandul ma va parasi pe mine. Am incredere ca tinerii mei colegi vor sti sa pastreze curat sufletul acestui ziar reincarnat in pixeli.
Mai ramane de raspuns la o singura intrebare: daca sfarsitul e acesta, a meritat? N-am nicio ezitare: sa nu plangem, sa ne bucuram, ca geto-dacii cand trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, caci, acesti sase ani fara o luna cat a existat, Gandul pe hartie a fost un ziar viu, cinstit, adevarat si credincios siesi.
Numai netrebnicii au nevoie de vesnicie ca sa-si justifice venirea pe lume.