DW: Bucuresti Puterea reala (Autor: Horatiu Pepine)
Puterea aceasta de care vorbim nu mai tine de cadrele Constitutiei, fiind ceva mai amplu si totodata mai greu de circumscris, dar uneori ceva cu atat mai eficient cu cat pare mai vag. Dupa 2 ani de mandat, presedintele Iohannis da inca impresia ca isi testeaza limitele puterii. Alternanta dintre taceri indelungate si verbozitati subite, dintre consimtire pasiva si dezaprobare agresiva, dintre timiditate si dezinvoltura exagerata, par semne ca presedintele nu are inca imaginea clara a spatiului in care se cuvine si in care poate sa evolueze. Insuficienta transparenta a acestei administratii Iohannis, observabila cel putin prin comparatie cu primul mandat al lui Traian Basescu, pare sa fie si ea expresia nesigurantei. Ascunderea e o tactica buna daca stii sa folosesti ragazul si prilejul, dar poate deveni si un viciu. Un exemplu de tatonare a propriilor limite este chiar felul cum a formulat invitatiile la receptia oferita cu ocazia Zilei Nationale. Neinvitandu-i pe unii lideri politici a intentionat sa-i declaseze, dar nu este sigur ca si-a atins scopul. Ba, tinand seama de reactiile publice, am spune ca efectul a fost contrar. Pentru ca o neinvitare la Palat sa treaca drept o catastrofa sociala ar trebui ca receptia cu pricina sa se bucure de un prestigiu neegalat, sa fie un moment de varf al vietii politico-mondene de la sfarsit de an, sa fie exact acel moment la care doamnele si domnii viseaza ca forma de consacrare sociala. Daca ar fi fost asa, fie si intr-o mica masura, Presedintele ar fi avut intr-adevar la dispozitie un instrument puternic de actiune publica. Puterea aceasta de care vorbim nu mai tine de cadrele Constitutiei, fiind ceva mai amplu si totodata mai greu de circumscris dar uneori cu atat mai eficient cu cat pare mai vag. Natura ei este mai usor perceptibila daca ne gandim la acei comentatori prestigiosi ai faptului politic care isi mobilizeaza autoritatea ca sa promoveze anumite persoane sau, dimpotriva sa le descalifice. Ne referim la cei, rarisimi, care detin cu adevarat aceasta putere, pe care o utilizeaza de obicei subtil prin trimiteri razante sau prin aprobari care devin in context dezavuari in toata regula. Un astfel de om intelege ca puterea trebuie administrata cu maxima prudenta, caci orice exces risca sa o ruineze si ca ea consta mai mult in jocul tacerilor si al aluziilor decat in sustineri explicite. Ceea ce este mai important este mereu o referire facuta in treacat, ca din intamplare, o judecata fulguranta, o asociere indirecta favorabila sau defavorabila. Presedintele a mizat probabil si el, prin jocul invitarii si neinvitarii, pe acest tip de putere, pe care, daca va fi avut-o intr-o oarecare masura, a irosit-o printr-un exces de explicitare. In orice caz, versiunea presedinte-monarh prin opozitie cu presedinte-jucator, pe care o sugera cineva ca posibilitate la inceputul mandatului, a fost epuizata. Un alt exemplu pentru testarea limitelor este episodul cu Masa Tacerii. Fotografia cu Presedintele asezandu-se suveran pe unul dintre scaunele de piatra a fost aparata de oameni priceputi in treburile artei care au pledat pentru o relatie intima cu obiectul artistic, cu atat mai mult cu cat Brancusi insusi a recomandat acest lucru. Dar de data aceasta am asistat la o rastalmacire iesita dintr-un exces de bunavointa. Caci intre inhibitia neofitului si dezinvoltura initiatului exista mai multe trepte de raportare. E ca la teatru. Publicul recent tace incapatanat si solemn chiar si atunci cand actorul se straduieste, cu talent, sa smulga un hohot de ras, caci nu e civilizat sa te dai in spectacol. E mereu nevoie ca cineva sa sparga gheata si sa elibereze reactiile firesti. Exista apoi ambianta total dezinhibata cu fluieraturi si tropaieli, care nu mai stie ce inseamna tacerea receptiva. Dar publicul bun de teatru e acela care stie sa rada si care stie sa taca, nu la un semn, ci pentru ca intelege logica intima a spectacolului. Or, presedintele nostru s-a purtat mai curand ca publicul din categoria a doua, a dezinhibatilor care a invatat, nu-i asa, ca interdictiile sunt rele. Oamenii fini care i-au luat apararea din motive de context politic vor fi inteles insa din postura corpului si din intreaga scena ca nu dorinta de a se topi in spiritul lucrarii il va fi indemnat sa se aseze, ci mai curand un impuls stangaci de testare a propriei suveranitati. Adevarul este ca puterea reala, cea care se exercita in fiece clipa nu este totuna cu cea descrisa in Constitutie. Puterea aceasta poate fi mult mai mare, sau, dimpotriva, mult mai mica, si tine de lucruri ce nu pot fi masurate.

(Sursa: dw.com)