Punctul Critic: Un precedent funest de segregare religioasa si etno rasiala: iudeofobia sanguinara (Autor: Mihai Milca)

- continuare -

In Noul Testament pot fi intalnite nu putine referiri, deloc elogioase, la adresa evreilor al caror Tata este Diavolul sau la Sinagogile lui Satan. Nu intamplator, numele Iuda - discipolul ce l-a vandut pe Mantuitor pentru un pumn de arginti - este adesea folosit ca un discriminant generic colectiv pentru poporul evreu, cu conotatii negative (tradare, lasitate). In scrierile parintilor Bisericii, evreii sunt prezentati in mod constant si inclement ca ucigasi ai profetilor, potrivnici si neiubitori de Dumnezeu, dusmani ai credintei, avocati ai Diavolului; ei sunt portretizati ca vipere, fatarnici, denigratori, farisei, lacomi de bani, mercenari, corupti, dornici sa conduca prin sex, putere financiara si intrigi - lucruri pe care crestinismul le repudiaza. Acest limbaj virulent a avut ecouri profunde in timp, iar atitudinea crestinilor fata de evrei a inregistrat variatii extreme: de la tolerarea evreilor la prigoana religioasa, de la mila crestina la crima in numele credintei (vezi executiile publice, pe parcursul intregului Ev Mediu la ordinul Inchizitiei si al tribunalelor ecleziastice). Efectele acestor atacuri, pe considerente religioase la adresa evreilor, au avut drept corolar o discreditare si o delegitimare a filonului iudaic al inceputurilor crestinismului. Mai mult, iudaismul insusi inceta astfel sa aiba vreo ratiune de a fi dupa aparitia lui Isus Cristos, adevaratul Mesia. Iar pedeapsa coborata asupra evreilor pentru pacatul de a-l fi abandonat pe Fiul lui Dumnezeu, impovarandu-se cu culpa livrarii lui Isus tortionarilor care l-au rastignit, apare ca perfect indreptatita: daramarea Templului din Ierusalim, risipirea in cele patru vanturi a evreilor, exilul lor milenar, umilintele si suferintele indurate, neputinta de a-si afla liman salvator. Diaspora evreiasca s-a vanturat prin secole de-a lungul si de-a latul Europei: in Spania si Italia, pe tarmurile Mediteranei, in Anglia, Germania si Tarile de Jos, in Polonia, Lituania si Rusia, in Balcanii aflati sub stapanire otomana, in Tarile Romane, Austria si Ungaria. In permanenta evreii au fost urmariti de blestemul de a fi fost ucigasii lui Cristos, de a fi receptati ca necredinciosi. In timpul primei cruciade din 1096, armatele cruciate s-au dedat la masacre impotriva evreilor de pe valea Rinului, inca inainte de a se razboi cu musulmanii ce stapaneau Tara Sfanta. In Anglia secolului al XI-lea evreii au fost pentru prima data acuzati de omoruri rituale devenind tinta unor persecutii si pogromuri sangeroase. In perioada marii epidemii de ciuma, evreii au fost din nou vanati si au devenit victime ale unei noi psihoze colective, fiind banuiti de otravirea fantanilor, provocarea plagilor bubonice si raspandirea mortii negre in cetatile medievale. Acestor vini imaginare li se adaugau si altele: blasfemie, vrajitorie, pactizare cu Diavolul, camatarie, conspiratie impotriva Bisericii. Iar pedepsele erau cel mai adesea exemplare fiind cele mai la indemana, in cazul autoritatilor bisericesti sau civile medievale, dornice sa scape de evrei si sa dea satisfactie plebei crestine. Antisemitismul german isi face un titlu de glorie din revendicarea operei infaptuite de Martin Luther. Reforma lutherana este indeobste apreciata ca un moment de ruptura cu practicile corupte, cu ipocrizia clerului catolic, obscurantismul si opresiunea exercitata de ierarhia ecleziastica asupra spiritului viu al crestinismului la nivelul popoarelor europene. Mai putini stiu insa ca in paralel cu diatribele antipapistase, Luther a vituperat contra evreilor, construind o imagine demonica a acestora - un popor respins si respingator, damnat, care ar fi trebuit izgonit din principatele germane pentru totdeauna, pentru binele crestinatatii si gloria lui Dumnezeu -, expulzarea evreilor reclamand, totodata, confiscarea bunurilor si averilor pe care ei le-au acumulat spoliindu-i pe crestini. Fapt cat se poate de semnificativ, in 1938 cand nazistii au dorit sa justifice incendierea sinagogilor pe intreg cuprinsul Germaniei, dupa Kristallnacht, ei au invocat pamfletul lui Luther contra evreilor din anul 1543. Teoria rasial biologica nazista nu s-a sfiit sa faca si alte imprumuturi de teme si motive, de exemplu, din recuzita iudeofobiei cultivate de catolicismul spaniol in secolul al XV-lea. Criteriul puritatii sangelui a permis Inchizitiei spaniole sa declanseze o veritabila vanatoare a evreilor care mimand convertirea la catolicism continuau, in secret, sa practice vechea religie mozaica si riturile iudaismului. Multi evrei au fost torturati si arsi pe rug in public (autos da fe), cei care au scapat cu viata au fost persecutati, deposedati de bunuri, pentru ca in final sa fie expulzati in afara frontierelor regatului Castiliei si Aragonului la incheierea Reconquistei si izgonirea maurilor din Peninsula Iberica. Experienta traita de evreii sefarzi in Spania medievala a fost cu atat mai dramatica si deconcertanta cu cat ea a survenit dupa o perioada de relativa prosperitate si un proces de aculturatie, de masiva convertire si integrare sociala. Noii crestini pareau sa si fi gasit intr-un fel locul, intr-o tara in care ei ajunsesera sa exceleze in diferite profesii, in comert, in administratie, cand Biserica si Regalitatea si-au dat mana in procesul de unificare a teritoriilor recuperate de la arabi, pentru eliminarea necredinciosilor, fie ei islamici sau mozaici. Au mai existat si alte situatii in care comunitatile evreiesti au facut obiectul unor expulzari masive si pogromuri incurajate de autoritatile bisericesti si puterea princiara: Anglia (1290), Franta (1306, 1332), principatele germane, Portugalia (sfarsitul secolului al XV-lea). Spre deosebire de aceste state, Polonia a constituit, initial, dupa invazia mongola, un spatiu unde evreii au fost bine primiti. Ei s-au bucurat de un anume grad de autonomie si de protectie din partea regilor polonezi si a municipalitatilor, si-au oferit serviciile de colectori de taxe si intermediari intre nobili si tarani in derularea unor activitati economice, si-au constituit propriile comunitati, initial in afara zidurilor cetatilor, ceea ce, ulterior aveau sa fie cunoscute ca ghetto-uri, dezvoltandu-si propria cultura, creand scoli religioase si afirmand specificitatea spiritualitatii askenade. Dar si aceasta perioada de relativa pace interetnica si religioasa a fost intrerupta de evenimente sangeroase. Revolta cazacilor ucrainieni condusa de Bogdan Hmelnitki intre anii 1648 1649 si indreptata impotriva nobilimii poloneze a imbracat, insa, in scurt timp, un caracter violent antievreiesc, acesteia cazandu-i victime peste un sfert, daca nu chiar o treime din populatia evreiasca din Ucraina si sudul Poloniei. Abia Revolutia franceza de la 1789 avea sa aduca evreimii europene un orizont de speranta prin declansarea unui proces de emancipare civica, sub iradiatia ideilor Iluminismului si a idealurilor de libertate, egalitate si fraternitate umana, a principiilor indestructibile ale ratiunii si viziunii universalist cosmopolite. Evreii au beneficiat de drepturile si libertatile cetatenesti in calitate de subiecti individuali si pe intreg parcursul secolului al XIX-lea actiunile lor nu au contenit in vederea inlaturarii discriminarilor ce mai persistau in interiorul statelor europene in plan religios, economic si care contribuiau la mentinerea unei atitudini ostile difuze la scara europeana vizand limitarea sau excluziunea elementului evreiesc din viata publica. In mai toate tarile Europei inamicii evreilor se recrutau indeosebi din anumite straturi sociale sau din randul suporterilor unor institutii reticente fata de tendintele de secularizare, modernizare si democratizare ce agitau viata publica in Franta, Germania, Austro Ungaria, Rusia si chiar in micile state nationale emergente. Biserica, in special cea catolica, suspecta tendintele anticlericale pe care adeptii masurilor de emancipare ale populatiei israelite le nutreau. Cercurile monarhiste, aristocratia, ofiterimea, birocratia de stat manifestau mai peste tot in Europa secolului al XIX lea sentimente iudeofobe, disimulate indaratul unei efervescente nationalist patriotarde, afacerea Dreyfus fiind simptomatica si paradigmatica in acest sens. Ea a constituit o matrice ideologica prin care avea sa se modeleze un intreg complex de idei ultranationaliste si protofasciste, a inaugurat un stil politic, legitimand o mentalitate agresiv xenofoba in arena politica.

(Va urma)