(Continuare)

Copilul sarac care-l distra pe fostul cioban

- Asadar, erati solicitat la munci.
- Dar niciodata n-am inteles, la tara, munca la nesfarsit. Ii rugam: "Spuneti-mi ce trebuie sa fac, ca sa stiu cand voi termina". Si acum stiu ca, zilnic, trebuie sa scriu o "postata", adica o pagina intr-un caiet de eseuri, o pagina de proza si o pagina de editorial.
- O norma?
- Da. Acum am fost in concediu in Normandia, unde am scris doar niste note de calatorie. Am ramas intr-o mare intarziere cu aceste "postate", dar le-am recuperat. Sunt deja la zi, uneori in avans.
- Vorbeati politica acasa, cu parintii?
- Situatia familiei mele e interesanta. Bunicul dinspre mama, pe care eu il mostenesc - am aceasta teorie taraneasca, dar adevarata a mostenirii: bunicii se regasesc in nepoti -, fusese fruntas taranist, chiabur, suferise si astepta americanii. Dar n-am resimtit nicio antipatie fata de comunisti de la el. Eu nu pot sa fiu atat de anticomunist cum sunt unii, pentru ca m-am format in perioada de liberalizare. Am facut Facultatea de Filosofie la Cluj intre ’66 si ’71. Iar cu parintii mei n-am discutat niciodata. Desi ei nu erau bogati, dovada ca munceam din greu, se considerau printre gospodarii din sat. Am remarcat insa dispretul lor fata de noua nomenclatura comunista a satului, alcatuita din fosti ciobani si din sarantoci. A fost, la un moment dat, ca-ntr-o telenovela: la fostul cioban al satului veneau stabii, noii boieri de la raion. Eu eram prezentat ca un fel de minune a satului: un copil care stia poezie la 5 ani si recita "Nunta Zamfirei". Era ca in proza samanatorista, dar invers: eu eram copilul de sarac, prezentat de catre noul nomenclaturist al satului. Imi dadeau lapte pentru ca recitam si eram foarte mandru - noi nu aveam lapte acasa. Eram copilul sarac care-l distra pe fostul cioban, ajuns acum mare.

"Comunismul, intruchipat de seful de la raion"

- N-ati primit lectii de anticomunism. Vad ca acum toti sunt eroi si spun ca, in copilarie, primeau lectii de la parinti ca sunt rai comunistii. Spre exemplu, pentru Vladimir Tismaneanu, pentru Petre Roman, Gheorghiu-Dej era un personaj familiar. Veneau acasa parintii lor si spuneau: "M-am intalnit cu fiica lui Ghita, Ghita nu stiu ce-a mai facut". Pentru mine, de la Gagesti, cel mai mare personaj era presedintele Sfatului Popular. Pentru mine, Gheorghiu-Dej era un tip pe un perete. De aceea, am aceasta capacitate de a ma detasa de ei. Mie nu-mi spun nimic. Pentru mine, comunismul era intruchipat de seful de la raion, de directorul scolii, adica de mica nomenclatura a satului. Reprezentantii locali ai sistemului. Nici eu, nici parintii mei nu percepeam ca acestia erau reprezentantii unui sistem. Singurul lucru politic pe care l-am retinut de la tata, iar dupa ’89 m-am lamurit, a fost cand am desenat o svastica. Eram copil si atunci chiar mi-a ars o palma - singura data cand am luat bataie de la tata, pentru ca, de obicei, mama ma mai batea. Tata era ca un rege, intervenea numai in deciziile foarte mari ale existentei mele. In deciziile mici, era premierul - mama. Dar atunci tata a reactionat nu pentru ca era el antifascist, ci pentru ca era periculos, stia ca nu e bine daca ma vede cineva.

Olimpic la literatura

- In liceu, la Panciu, va remarcati in clasa?
- Era un liceu real, singurul liceu care dadea bursa de internat. Am intrat cu bursa, adica posibilitatea de a sta fara taxa la internat, pentru ca ai mei nu puteau sa ma intretina la gazda. Eu eram preocupat de literatura. Lectura era un viciu - imi pare rau ca nu mai pot citi ca pe vremuri; acum, daca citesc Gogol, spre exemplu, ma gandesc la ce-as putea scrie eu din Gogol. Pe vremuri, citeam de dragul cititului. Fiind un liceu real, principala pregatire era la mate-fizica. Dar eu m-am afirmat la literatura. Chiar am luat premiul I la o olimpiada de literatura, faza pe regiune, pentru ca am citat din "Istoria literaturii romane" a lui George Calinescu.

(Va urma)