blogsport.gsp.ro: Ingeri cu schiurile (Autor: Ovidiu Ioanitoaia)

Fostul coleg de la Sportul romanesc, Paul Popescu, mi-a zis ca, daca ma aflu in zona, ar fi pacat sa nu asist la concursul de sarituri cu schiurile de la Bischofshofen, ultimul din circuitul celor 4 trambuline. "E un spectacol fascinant, e o experienta unica", m-a indemnat Paul, care sta jumatate de an la Bucuresti si jumatate la Zell am See, renumita statiune austriaca din Alpi. Intrucit ne-am trezit tirziu, am gasit numai bilete fara loc, cele mai ieftine, cu 30 de euro bucata. La varice, vorbind in limbaj fotbalistic. Curat ghinion pe noi, altminteri ne-am fi repezit sa cumparam de-alea de 450 de euro, cat costa un tichet la VIP!!!
Probabil ca la loje se oferea si ceva de mancare pentru ca de baut chiar nu mai era nevoie! Cand a inceput concursul, sa se fi strans la poalele trambulinei, majoritatea in picioare, circa 20.000 De spectatori, fireste, cei mai multi austrieci, dar si destui straini. Am intalnit si vreo 5-6 romani. Nu exagerez, dar macar 10.000 dintre cei prezenti abia se tineau la verticala, parand sa aiba la bord o cantitate impresionanta de alcool. Senini, fara sa fie agresivi, suflau in trompete ca la balamuc, in nestire.
Am trait senzatia ca toti liceenii din oras, ba si din intreg sudul tarii, baieti si fete, numeroase fete, s-au adunat la Bischofshofen ca sa se imbete. Nu parea sa-i intereseze concursul deoarece venisera mai degraba la o serbare campeneasca, nu sa-i admire pe saritori, ci ca sa fie ei cu ele si sa se distreze. Sa faca garagata, caterinca. Fiecare pustan purta intr-o mana steguletul ros-alb al Austriei si in cealalta o cutie de bere sau, mai des, un pahar cu vin fiert. Cuvantul de ordine era in dupa-amiaza aceea gluhwein, in traducere, vin fiert!
Voi avea insa ocazia sa citesc ca oraselul, care abia numara 9.500 de locuitori, incaseaza intr-o zi de concurs peste un milion de euro din comertul stradal! Pe langa vin, bere si crenvursti care se iau la greu din masini anume transformate in tonete, se mai vand en gros sepci si fulare, coifuri si manusi, suveniruri de toate dimensiunile si de toate culorile. Evident, acest concurs de sarituri e o intrecere sportiva de anvergura, dar si un business important.
Scapati de un control corporal riguros, ne-am strecurat printr-o mare de oameni. In final, am cucerit o pozitie acceptabila, de unde puteam zari, printre capetele vecinilor mai bine crescuti, partea de jos a trambulinei. Un metru din ea, poate nici atat. Marturisesc ca nu m-a incercat nici un fior, numai o senzatie de disconfort provocata de inghesuiala si de frig. In clipa in care a sarit insa primul concurent, pur si simplu am inlemnit. Am ramas fara rasuflare, uluit, vazandu-l cum coboara din cer asemenea unui inger cu schiuri, plutind deasupra noastra ca un icar modern venind parca din alta planeta, din alta galaxie.
Atunci l-am inteles pe Paul, ca si pe cei care vin aici, uneori de la sute de kilometri, sa-i aplaude pe acesti baieti ce sfideaza si inving gravitatia. Ei merita cu prisosinta respectul celorlalti pentru ca sint foarte curajosi, dupa cum cred ca sint, imi cer iertare, si nitel nebuni, dusi cu capul. Ma opresc aici, dar nu inainte de a preciza ca-i dedic acest articol lui Iulian Pitea, 16 ani, al doilea saritor roman cu schiurile din istorie care a reusit calificarea la Jocurile Olimpice. Il felicit si ma angajez sa-i tin pumnii la Soci!