Baloane, hartie creponata, sclipici, sticle de bere, chistoace, coji de portocale, confetti, mancare si fum de tigara. "Au pangarit Casa Poporului!", zice Luminita Grosu. Ea publica pe pandoras.realitatea.net un reportaj de la o petrecere desfasurata intr-un spatiu inchiriat la Palatul Parlamentului. Puteti citi in continuare articolul intitulat "Au pangarit Casa Poporului!".
'Recunosc, cu jena, oarecum, ca nu mai vazusem Casa Poporului pana in ziua aceea... Spre seara, am primit un telefon: Petrecere aniversara. Mergem? Fireste, am raspuns, abia astept! Cu gandul la ce-avea sa ma astepte, drumul mi-a parut de-a dreptul incantator! Nici pomii infipti, regeste, in mijlocul trotuarelor pe care se ambitiona sa se intinda, lenesa si stearsa, o pista pentru biciclisti, nu mi-au intunecat de fel gandirea. Cu capul sus, insiram pasi dupa pasi, asteptand, cu inima din ce in ce mai stransa, sa dau ochii cu muntele de marmura si de otel.
Ajunsa acolo, am inghetat: in fata-mi se defasura spectacolul. Ce de lume! Ce de masini! Lumini, culori, claxoane, esente de cucoana amestecate cu tutun, baloane, ici-colo cosuri de gunoi, pietris si voie buna.
M-am lasat purtata de freamat pe treptele inalte, murdare si sparte sub greutatea pasilor.
In spatele usilor de lemn, spectacolul era in toi: un monstru din baloane, hartie creponata si sclipici statea ranjit in fata mea. Sticle de bere sparte, chistoace, coji de portocale si confetti se asterneau imbacsite la picioare, inabusind cu ura pardoseala de marmura. Si fum, atat de mult ca innegrea peretii, odata de-un alb neatins. Luminile se spargeau de sunetele tipatoare care fugeau din boxe, mancand pamantul. Iar coloanele, candva mandru sprijin al tavanului de sticla de care se ambitionau sa stea agatati, cu ultime puteri, impunatorii ciorchini, pareau ca-si tin capu-ntre umerii batrani, abia ducand povara...
Putin a fost pana cand zgomotul sinistru, dublat parca la nesfarsit de ecou, a devenit de-a dreptul ametitor. Pe negandite, am schimbat cateva cuvinte seci si m-am desprins de sanii saltareti intre care-si gaseau culcusul pietre, metale pretioase, confetti si domni generosi.
Pe scena infipta mot in mijlocul salii, trupuri golase se agitau, frenetic, in ropotul aplauzelor. Iar sudoarea cadea nepasatoare, pe (ne)fericitii care stateau in randurile din fata.
Pe hol, unde-l vedeam ca pe-un refugiu, acelasi spectacol burlesc. Din spatele draperiilor de catifea roase de vreme, iesea, din cand in cand, cate un cuplu. Ea, chicotind, el, mandru, umflandu-si pieptul, ranjind complice din spatele buzelor invinetite de-atata pasiune.
Si parca totusi nu-mi venea a crede. Am tras aer in piept cu sec si am mers mai departe... Cand, deodata, in fata mea si-au facut aparitia, venite de niciunde parca, sapte-opt siluete firave, cocosate, acoperite cu costume ponosite. Le-am urmarit mirata cum isi fac loc printre multimea beata si asudata. In fata mesei, mult prea imbelsugate, s-au oprit. Cu mainile batrane, galbene, osoase, au inceput sa aseze pe farfurii, cu o indemanare fantastica, sarmalute, carnaciori, aripioare, ici-colo cate-o lingura de salata, fursecuri, prajituri si fructe. Mere si portocale. Banane verzi n-au mai apucat. Cate unul, mai indraznet, vara sub brat si cate-o sticla de bere. "Sunt de-ai casei, din teritoriu", aud o voce amuzata probabil de nesatul si cu care-i priveam. Si, intr-o clipita, s-au furisat inapoi, pe usile pe care au venit.
Fumul si aburii alcoolului m-au scos afara. In sfarsit, aer. In fata ochilor nu mai vedeam decat cum, ce-a fost odata o mandrie, fie ea si comunista, era calcata in picioare, scuipata, arsa cu tigara, prihanita de insusi poporul sau. Jenata de penibilul asteptarii mele, am plecat si am lasat Casa Poporului sa-si strige rusinea. (Cui?)'