ziaristionline.ro : Un eseu miscator al Profesorului universitar dr. Ilie Badescu: Blestemul unui neam: tinerii cu inimi batrane
Iar noi locului ne tinem, // cum am fost asa ramanem. (M. Eminescu).
Un neam se tine de locul lui ca sa poata dainui. Pentru ca locul lui de pe pamant are un corespondent al sau in cer. Neamul isi propaga fiinta in timp si peste timp prin generatiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea intindere a veacului si pot expune fiinta neamului la teribile rataciri. Multi isi imagineaza ca problema sentimentului de neam este o chestiune anacronica. Modul de raportare la aceasta realitate sufleteasca poate fi unul inadecvat, dar aceasta realitate ea insasi nu este nici sincronica nici anacronica, este pur si simplu reala. Pentru limpezire, sa facem o necesara revenire la chestiunea specificului national, cea mai reprezentativa forma de specificare a genului omenesc.
In sociologie se spune ca specificul national este o chestiune de apartenenta. Insa apartenenta este o chestiune declarata. Eu ma declar roman, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declara, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtatorul unei traditii. Acesta este continutul obiectiv al identitatii care face din eul meu o realitate, ceva real si deci specificat. Fara specificare, eul meu este pura virtualitate, iar ca asertiune, este o abstractie. Prima trasatura a acelei istorii este una de esenta spirituala, caci se refera la modul concret istoric si durabil (persistent) in care un popor a rezolvat chestiunea raului, a raspuns provocarilor existentei incepand cu prima provocare, aceea a timpului si a spatiului. Provocarea timpului vizeaza un raspuns la intrebarea cum ma pot sustrage mortii? sau, si mai precis: cum ma invesnicesc?. Sigur ca un ins poate ocoli aceasta intrebare, dar nu poate ocoli esenta ei, faptul imbatranirii, care, pana la urma, il arunca fata-n fata cu timpul si, daca nu mai are timp, este semn ca a fost invins, a murit, adica n-a existat in timp, si, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut orbeste prin el, nu s-a poticnit in insul acela de nimic, de niciun rost, ca si cum el nici n-ar fi existat pe suprafata existentei, sub partea de cer daruita lui. Sau, ceea ce e acelasi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viata ca gasca prin apa, adica nici n-a trait, a fost mort inainte de a se trezi la viata, el a fost un adormit. In teoria imitatiei, a lui G. Tarde, se spune ca insul este purtat de somnambulismul imitatiilor, adica starea sociala este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovatiile. Deci, chiar si in acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenentei, a identitatii, doar ca a fost vehiculul ei inconstient, pasiv, adica eul sau a fost ca si inexistent. Desi are identitate, egologia lui identitara a fost si este egala cu zero. Timpul colectivitatii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodata pragul constiintei de sine, al sineitatii libere. Adica n-a imbracat forma timpului subiectiv, al timpului traitor, care este fatalmente si timp moral, caci prin mine se dezleaga chestiuni cum este aceea a binelui si a raului, a iubirii si a urii, a suferintei mantuitoare ori a suferintei absurde etc. Problema mea ca roman in timp si peste timp este deci aceasta: cum se invesnicesc romanii? (sau, la scara strict istorica: cum se perpetueaza ei in si prin timpul lor, trait de ei ca timp etnic). Ne putem intreba, desigur, daca nu cumva timpul colectiv insusi, al unui popor, nu capata, in anumite epoci, aceeasi decerebrare, adica daca nu cumva se poate intampla ca manifestarea sa obiectiva sa nu se ridice la forma constiintei de sine active, ofensive, adica la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor in si prin mijlocirea generatiilor sale. Pentru ca popoarele isi propaga fiinta prin mijlocirea generatiilor trecatoare. Generatiile trec, dar fiinta neamului ramane. Insa la scara vreunei generatii exista riscul neasumarii neamului, al unei atat de slabite constiinte de neam, incat pe durata secventei sale istorice neamul isi pierde cu totul consistenta si puterea spirituala. Acea generatie a venit pe lume deja imbatrinita si a ramas asa, imbatranind, pe durata trecerii ei, neamul insusi. Si atunci ne putem intreba, daca nu cumva si popoarele vegeteaza, in atari perioade, la scara unor asemenea generatii, trecand prin timp straine de fiinta lor, insensibile la duhul, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitara vida, golita de continut, tradand un sazut sentiment al identitatii, al sinelui etnic. Generatia aceea ar fi o generatie alienata, obosita, una prin care fiinta neamului isi pierde vlaga, se arata vlaguita, decerebrata, obosita. Si tot astfel, exista insi dar si generatii atat de puternice in sentimentul lor de neam ca nu le poti gandi decat prin trasatura tineretii. Generatia interbelica ne apare ca o generatie tanara. Generatia Labis la fel. De cate ori pasii mi s-au potrivit, cat de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generatii, care a inobilat neamul romanesc si cultura romana, am avut sentimentul ca pasesc langa tinerii cei mai luminosi, radiind de stralucire, de vigoare, de frumusete, emanand bucurie. Oricat de varstnci ar fi, au inimi tinere. Si tot asa mi s-a intamplat sa pasesc, din nevointa contemporaneitatii, pe langa tineri atat de batrani si asa de vlaguiti ca am amutit de mila si uimire. Asa de tineri si cu inimi asa de batrane si urate, cum spune poetul. Timpul este, iata, categorie obiectiva si totodata categorie traitoare. Pentru fiecare, la rand, ins si generatie, timpul este o intrebare. Eu, in chip direct si deopotriva prin mijlocirea generatiei mele, sunt purtatorul acestei intrebari asupra modului in care imi trec // petrec fiinta etnica prin istorie, ca vreau ori ca nu vreau. Si, in final, ma adaug la neamul din care fac parte ori ma scad din vesnicia lui, adica existenta mea este un scazamant ontologic. Cand raspund unei asemenea intrebari (daca raspund), eu ma descopar in ipostasul general al celor care traiesc istoria ca pe o cale a neamului intreg, impartasita de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor si de dupa ei, inaintand prin timp ca pe o vale a mantuirii. Eu ma invesnicesc in secventa de istorie care-mi revine prin darul vietii numai prin si numai daca ma pot mantui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeasi apartenenta cu mine, ca unii pe care-i port in fiinta mea; in caz contrar, eu sunt un esec. Deci omul este locul bun sau rau al existentei si acesta este sensul acelei afirmatii din limba romana: omul sfinteste locul.
Sursa: Revista Clipa / Ziaristi Online
(Va urma)