Moahemordechai.ro: Nicio urare

Nu sunt putini anii de cand trag de blogul asta (tocmai am intrat in cel de-al saselea an). Inspirat (sper, uneori), revoltat, plictisit, dezgustat, uluit, tulburat, cazut pe ganduri sau dizolvat in vreo inexplicabila nostalgie, am adunat cateva mii de texte. Bune, rele, le-am scris asa cum le-am simtit la momentele respective.
Daca umblam prin amintiri, descopeream imediat ca, intotdeauna, sunt unii care stiu ei mai bine. Asta e marele avantaj al celor care le stiu pe toate: nu mai au nimic de aflat, dar au mereu ceva de spus, despre orice. Fara sa-mi dau seama, in felul acesta m-am descoperit cu o suma de coproprietari galagiosi ai amintirilor mele, care aveau pretentia de a le amenda, reconstrui, remobila complet. Cand am gasit potrivit sa pun in text niste ganduri, pe care, tot astfel, le credeam ale mele, s-a intamplat ca, din nou, au aparut cei care stiu mai bine, care le stiu pe toate. Asa am descoperit ca nici macar stapanul propriilor ganduri nu mai eram. Mi se sugera ce sa gandesc, eram indemnat ce fel sa scriu. somat sa iau seama la randuirea silabelor - asta atunci cand focurile Gheenei nu erau invitate sa ma ia in inventar. Am priceput, astfel, ca unii nu sunt dispusi sa fie doar martori ai trairilor altora, luand de acolo ceea ce le prieste si lasand ceea ce i-ar vatama. Pentru oamenii astia totul se consuma intr-o devalmasie cenusie si plina de furie, in care marele tel e acela de a deveni toti asemenea: furiosi, cenusii si de toate stiutori.
Lucrul bun e ca am gasit tovarasi care m-au insotit pe drumul asta, uneori pentru scurta vreme, alte ori cale mai lunga, aducand gandurile lor langa ale mele. Le sunt recunoscator.
Exista obiceiul ca la sfarsit de an sa ne potpopim cu urari. (Nu, nu schimb subiectul!) Intram intr-un fel de delir al festivismului, consumat printre fleici rumenite, tastele telefoanelor si zarva unei veselii ilogice, de-a dreptul isterice, declansate automat de aterizarea pe ultimele pagini ale calendarului. E momentul cand raspund politicos la telefoanele lichelelor carora nu le-am spus niciodata ca sunt lichele, le raspund urarilor formale, prefacandu-ma ca nu am stiinta de injuraturile in absentia. Semnez de primire pentru potopul de complimente pe care nu le merit, raspund cu egala generozitate urarilor care nu au cum se implini si constat ca secaturile sunt mai loiale, mai consecvente: imi sunt alaturi mai multa vreme decat prietenii. E drept, a durat ceva vreme pana am invatat sa-i deosebesc.
Ne uram la fiecare sfarsit de an sa fim mai buni. Si? Cum a functionat pana acum urarea asta? De ce insistam? Ne uram sa fim fericiti. Pana acum a mers? Continuam sa ne spunem : iti urez! De ce nu "sper sa fii fericit!". O astfel de formulare e mai suportabila.
Blogul acesta intra in ultimul an de existenta, asa ca de data asta nu am sa va fac urari. Dar sper ca, in 2014, unii dintre voi sa deveniti asa cum deja credeti ca sunteti. Altii sper sa ramaneti asa cum cred ca va stiu. Iar daca simtiti ca noul an trebuie sa aduca schimbari, atunci renuntati la obosita urare "La multi ani!" si spuneti-va, asa cum se cuvine la orice inceput: Salut!
Pentru doi prieteni tare dragi, noul an inseamna lupta cu niste boli cumplite. Le spun doar atat: trebuie sa cititi cartea pe care inca n-am inceput sa o scriu, asa ca faceti ceea ce trebuie pentru ca asta sa se intample. Iar eu promit ca nu ma grabesc sa o scriu.
Asta e. Suntem in 2013. Mordechai va saluta. Ne vedem dincolo.