Ce te mistuie, ce te mistuie?

ce te mistuie, intreb copacul, ce te mistuie
de pari umbrit de propria-ti umbra si intunecat
si dat pe toate frunzele cu intunericul tristetii tale?

ce te mistuie, ce te mistuie
intreb piatra de pe care tocmai s-a ridicat ingerul acestui cuvant,
ce te mistuie piatra?

focul dinlauntrul meu, raspunse copacul.
focul secundelor,
focul timpului care fuge prin mine
si lasa parjol in urma si o vatra de cenusa.

apa ma mistuie, raspunse piatra,
apa care roade pesteri in carnea mea de piatra
si rani fara scapare
prin care viermii inghetati ai pietrei alearga.

ce te mistuie, intreb trecatorul
iar el imi raspunde ca trecerea lui il mistuie
nu vezi cum trecand ma trec
nu vezi cum imi duc in spinare
trecerea
si ultimul mort sunt eu.

de ce sa te mistuie fleacul ca mori, rad eu de trecator,
nu vezi piatra cata vesnicie e in mistuirea ei
si se tot mistuie de cand lumea
si nu vezi copacul care nu se mai termina de ars
si nu te vezi pe tine
care leat esti cu piatra si copacul si mai batran decat toate

tu nu te mai termini, trecatorule,
iar cand te termini vine altul care esti tu
intruna
cata mistuire
cata frumoasa mistuire
iti e data sa traiesti, la nesfarsit...

Lucian Avramescu, 17 iunie 2014, Sangeru