istoriiregasite.wordpress.com: Isaac Asimov. Casatoria si problemele
Povesteste Isaac Asimov: "In 1941, ma alaturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne intalneam, ne citeam manuscrisele si le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tanar membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost incantat de o povestire de-a mea si a sugerat sa iesim impreuna in oras cu prietenele noastre. I-am explicat ca nu aveam nici o prietena si el mi-a spus ca-mi face rost de o fata. Foarte nervos, am acceptat.
Dupa cum am aflat mai tarziu, prietena lui, Lee, incerca sa se decida daca era cazul sa se marite sau nu cu el si voia sa-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla parerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al carei nume era Gertrude Blugerman, sa fie partenera mea, numai in scopul de a-si da cu parerea in privinta lui Goldberger. Fara sa fie prea incantata, Gertrude s-a conformat. Ii fusesem descris drept un rus mustacios, si Dumnezeu stie ce personaj exotic isi imaginase.
Iesirea a fost stabilita pentru 14 februarie 1942. Faptul ca era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; in nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit ingrozita si (cred) a incercat sa se retraga, pretextand o brusca migrena, dar Lee n-a vrut s-o lase. "E vorba de numai cateva ore, i-a spus ea. Vreau sa ma ajuti sa iau o hotarare in privinta lui Joe."
Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Vazusem Capitanul Blood, cu Errol Flynn si Olivia de Havilland, si desi nu sunt unul dintre cei care se indragostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decat pe altele. La data respectiva, Olivia de Havilland mi se paruse simbolul frumusetii feminine. In ochii mei inmarrnuriti, Gertrude constituia replica perfecta a Oliviei de Havilland. Intr-adevar, era o fata extraordinar de frumoasa.
Reactia mea a fost inevitabila, desi trecusera trei ani de la episodul indragostirii in laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intentie sa trec din nou prin chinurile unei iubiri neimpartasite. De aceea, am reactionat cu prudenta, abordand apropierea pas cu pas. Eram insa decis. Tactul si fermitatea, insistenta in fixarea altor intalniri, siguranta mea calma ca ne vom casatori au fost atat de impresionante, incat Gertrude a cedat. In niciun caz nu ma considera un obiect de adorare romantica (cine naiba ar fi facut-o?), totusi am izbutit s-o ametesc prin vorbe in asemenea masura, incat a fost de acord sa-mi ofere o sansa. (Bineinteles, mi-a admirat inteligenta. Asta mi-a fost de ajutor.)
Pe 26 iulie 1942, la mai putin de jumatate de an dupa prima noastra intalnire, ne-am casatorit. N-a fost o casatorie usoara. La urma urmelor, ea nu era indragostita de mine, sunt sigur in privinta asta. Amandoi eram virgini (desi ea avea cu doi ani mai mult decat mine), iar viata noastra sexuala n-a fost prea grozava, intrucat nici unul din noi nu avea experienta. Au existat si alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs si care ar fi greu de descris. Nici macar nu incerc s-o fac.
A existat insa o incompatibilitate pe care am ignorat-o cata vreme i-am facut curte (pentru simplul motiv ca habar n-aveam cat de vitala avea sa se dovedeasca) si care, in cele din urma, a determinat aparitia unor dificultati insurmontabile in casatoria noastra. Gertrude fuma!
In 1942, desi nu fumam, nu aveam obiectii impotriva fumatului. In pravalia tatei se fuma si asta ne convenea, fiindca vanzarea de tigari reprezenta o parte insemnata a veniturilor noastre. Asadar, eram obisnuit cu fumul de tigara si nu mi se parea anormal. Din acest motiv, faptul ca Gertrude fuma nu mi s-a parut un amanunt ce trebuia cantarit in planul meu de casatorie, iar asta a reprezentat un dezastru.
Daca atunci as fi gandit ca acum, sau ca la cativa ani dupa insuratoare, absolut nimic nu m-ar fi putut convinge sa ma casatoresc cu o fumatoare. Sa ies in oras, da. Sa am o aventura sexuala, da. Dar sa ma inchid pentru totdeauna intr-un apartament cu o fumatoare? Niciodata! Niciodata! Niciodata! Frumusetea nu mai conta, dulceata nu mai conta, potrivirea in toate celelalte aspecte nu mai conta.
Dar nu avusesem idee ce inseamna acest lucru. Nu traisem, de fapt, niciodata intr-o casa ori intr-un apartament debordand de fum sau duhnind a scrumiere ticsite cu chistoace. Atunci cand am descoperit ca traiul cu Gertrude echivala chiar cu asta si ca nu aveam alternativa, relatia noastra s-a racit.
Trebuie sa precizez ca in multe, multe privinte, Gertrude era o sotie minunata. Pe langa faptul ca ramasese frumoasa, era o gospodina atenta, o bucatareasa buna, absolut credincioasa sotului si stricta in privinta cheltuielilor casnice. Toate acestea sunt lucruri importante, insa amanuntele pot strica totul.
Am inceput o campanie pentru a o determina pe Gertrude sa nu mai fumeze, sau - tinand cont ca n-aveam nicio sansa sa o fac sa renunte la acest viciu macar sa reduca numarul de tigari fumate, sau, esuand si in acest caz, sa nu mai fumeze in dormitor, in automobil ori in timpul mesei. Din pacate, n-am reusit in nicio directie. Odata cu trecerea anilor, subiectul a ajuns aidoma unei iritatii care, fiind mereu atinsa, se extinde si devine tot mai dureroasa.
Am suportat aceasta situatie mai mult decat ar fi trebuit din trei motive.
In primul rand, atunci cand ma insurasem stiam ca fuma si nu mi se parea cinstit s-o pedepsesc pentru ceva de care fusesem constient din capul locului.
In al doilea rand, eu o convinsesem sa se marite, sentimentele ei nefiind chiar atat de clar definite. Ca atare, se cuvenea sa fac fata situatiei.
In al treilea rand, atunci cand am inceput, in secret, sa ma gandesc la divort, aveam doi copii mici. Puteam divorta de Gertrude, tinand seama de motivele invocate, dar in niciun caz nu-mi puteam abandona copiii. Trebuia sa astept pana cresteau.
Poate parea straniu ca un amanunt atat de banal precum fumatul sa destrame o casnicie de durata intre doi oameni altfel potriviti din multe puncte de vedere, insa, va asigur ca n-a fost deloc banal. In plus, existau si alte deosebiri despre care imi vine mai greu sa discut. De pilda, nu cred ca Gertrude m-a iubit vreodata foarte mult si asta imi ranea respectul fata de propria mea persoana. Dupa vreo doisprezece ani, am obosit sa fiu singurul care asiguram dragostea in familie si nu mi-am mai iubit nevasta, desi mariajul a continuat, pur si simplu din inertie."

sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucuresti, Teora, 1997