In revista Idealuri a Colegiului National "Iulia Hasdeu", o tanara de 17 ani, Alina Avadanei, eleva in clasa a XI-a, scrie un articol interesant intitulat "Aripi frante".
In aceasta proza scrisa de Alina cu siguranta ca se vor regasi multe tinere din generatia de azi. Dar, cu siguranta, ca exista o speranta pentru fiecare dintre ele!
"Mai intai te desprinzi de lume. Te izolezi. Simti ca locul tau nu mai este printre ei. Nu te mai regasesti. Uiti de prieteni, de scoala, apoi de viata. Te transformi intr-o umbra, care urmeaza aceeasi rutina. Stii ca nu te mai tii pe picioare. Cazi si nu te poti opri. Dar nu mai vrei sa te opresti. Iti place caderea. Acel zbor frant, aripi de cenusa. Totul devine gri, negru, alb, culori ale mortii te imbratiseaza. Ii raspunzi. O primesti langa tine. Dar nu e moartea, ci anorexia. Asa numita Ana, care-ti devine singura prietena. Si apoi te pierzi pe tine. Uiti cine esti. Iti uiti scopurile, visele. Nu mai ai nimic, doar un pumn de praf, care te ineaca. Atat. Familia-ti devine dusman. Te pune sa inveti, iti spune ca esti lenesa, ca nu stii nimic, ca te-ai schimbat, dar ei nu inteleg ca tu nu mai ai putere sa lupti. Tu ai devenit cenusa. Cenusa de care altora le e frica. Si de aceea nu mai ai prieteni.
Difera mereu inceputul anorexiei, dar simpla atitudine a persoanei este o dovada a pierderii de sine. Devine nervoasa, nu ii mai plac lucruri pe care le adora, scoala I se pare o tortura, scade la invatatura, renunta la prieteni, indepartandu-i pe toti, se izoleaza.
Totul a inceput cu o tigara, apoi o taietura, apoi cu numaratul caloriilor si in cele din urma cu infometarea. Cutterul si pachetul de tigari au devenit prietenii persoanei in cauza, inlocuindu-i pe cei vechi.
- De ce fumezi?
- Fiindca ametesc. Ma ajuta sa ma pierd.
Asta a fost doar inceputul. Nu ii mai ajunge o tigara, un pachet este terminat in fiecare zi. Primul fior al unei taieturi de cutter, sunetul infricosator pe care-l face atunci cand iti brazdeaza pielea, simpla sa stralucire, produce dependenta. Dintr-o taietura se transforma in zece, in cincisprezece. Nu mai sunt de ajuns. Acum ai control. Ai control in sfarsit asupra corpului tau. Dar iti pierzi sufletul. Te schimbi din ce in ce mai mult. Profesorii observa. Sunt ingrijorati si ei. Iti pare rau ca ii supui la asta. Tu nu vrei sa ii pedepsesti pe ei, ci pe tine. Pe tine fiindca nu esti destul de bun. Pe tine fiindca ai cazut si nu te mai poti ridica. Dar si viata te pedepseste. Totul devine negru. Toti tipa la tine, te pedepsesc, te judeca, dar nu acestia sunt cei care te distrug, fiindca stii ca meriti sa fii mustrat. Cei care iti frang pana si ultima geana de lumina sunt oamenii carora le e mila de tine. Te simti neputincios. Pierzi controlul. Nu trebuie sa-l pierzi. De aceea ai cutterul. O alta taietura. O zi fara sa mananci. Slabesti. Iti place. De ce sa fii atat de gras? Te invinovatesti cand mananci si faci de zece ori mai multa miscare pentru a nu depune. Dar daca te pierzi indeajuns de mult nu iti mai este de ajuns miscarea. Vomiti. Dar nu iti place, asa ca te straduiesti sa uiti de mancare. "Nu iti e foame. Stomacul tau este doar plictisit" iti spui in timp ce simti ca iti pierzi echilibrul. Iar fara control. Nu mai manca! Incerci sa nu te mai gandesti la masa. Ascunzi toata mancarea pe raftul de sus ca sa nu ajungi si pleci de acasa.
- Ai mancat?
- Am mancat cu niste colegi in oras.
Nu te mai intorci acasa decat seara. Incerci sa scapi cat mai mult. Vezi bucataria. Treci pe langa ea. Iti e dor sa mananci. Esti prea grasa! Oamenii grasi nu mananca.
Si simti ca nu mai poti. Ca ai pierdut incet incet totul. Plangi.
"Ce rost mai am eu in lumea asta?" te intrebi in timp ce stai cu manualele si caietele in brate si nu le poti deschide ca sa inveti, sau in timp ce incerci sa citesti dar nu mai poti. Totul. Nu mai ai nimic din ce iti placea. Ai renuntat la tot. Dar asta nu esti tu. Simti ca te misti, ca respiri. "Dar cine este aceasta persoana? Eu nu o cunosc." Mai traiesti?
Atunci apare ideea sinuciderii. Scapi de tot: de probleme, de mancare, de oameni, de tine. In sfarsit te poti pedepsi indeajuns de mult. Ana te indeamna sa te omori. Iti spune ca nu esti buna de nimic, ca nu stie ce mai cauti in viata, ca esti o epava, ca nu ai nici un rost. Ii zambesti si ii spui suspinand: "Ai dreptate.", iar ea rade. Te mai imbratiseaza o data si te arunca, iar aripile ti se frang.
Acestia nu au nevoie de sfaturi, ci de un dram de afectiune. Trebuie sa va simta acolo, sa nu ii izolati mai mult decat o fac ei deja. Nu-i afundati mai mult in acea sila de sine. Au nevoie de incredere, de sprijin, de iubire, de intelegere. S-au saturat sa fie dati la o parte, respinsi, subiectul de barfa.
O liniste adanca, de mormant, iar in ea numai peretii mai urla, sufocandu-si victima. Capcana timpului, capcana mintii, capcana sufletului".
Alina isi doreste ca o editura sa o descopere si sa-i publice scrierile sale.