Cristina Bazavan a publicat un articol cu titlul "Moartea unui ziar", pe blog, despre disparitia Cotidianului, pe care il puteti citi in continuare.
'Maine colegii de la Cotidianul vor lucra pentru ultimul numar al ziarului. Se intampla sa-i stiu si sa-i apreciez foarte tare pe unii dintre cei care au scris de-a lungul anilor la acest ziar, se intampla sa-l stiu pe cel care l-a creat (Calin Husar) si se intampla sa-l fi respectat pe cel care a vrut ca el sa existe pe piata (Ion Ratiu).
De dragul numelor pe care tocmai le-am scris mai sus, o idee pentru ziarul de miercuri. Via Radu Cosasu din primul volum de opere: "Maimute personale, Povesti pentru a-mi imblinzi iubita, Alti doi ani pe un bloc de gheata".
La 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva de groaza si minune: a murit un ziar. Cand oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza, toata lumea citeste ferpare. Cand ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir, nu se duc la florarii pentru coroane, nu se roaga, nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general nu se prea plange, cativa urla, da, de furie si durere, cerand razbunare, ca acest director al ziarului mort: "Combat a fost unul dintre ziarele capabile sa emotioneze, capabile de nebunie, Combat trebuie razbunat", dar cei mai mult isi vad mai departe de jurnalele lor intime, ignorand legatura dintre jurnalul intim si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974, ultimul numar al ziarului Combat, nr 9376, ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti, (fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta, si inima-i statea la stanga ca la orice om normal, si formatul sau de foaie clandestina si paupera se potrivea de minune in buzunarele mele intre Miroir Spirit si Lettres francaises) si-a inventat la moartea sa o formula de ferpar fara precedent, pe prima pagina un singur titlu: "Tacere, ne scufundam!", iar in interiorul ziarului, patru pagini albe, ferparul alb, alb ca versurile in care incerc disperat sa string proza lumii, alb ca neputinta mea, ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat, alb ca desertul dezgustat de strigatele omului, intr-atat de alb si tragic, de mut, incat tirajul cotidian si mizerabil de 30.000 de exemplare s-a epuizat in cateva ore, succes de groaza si minune, ceea ce a facut o necesara tiparirea unui tiraj suplimentar, de inca 40.000 de exemplare, vinzatorii de ziare parizieni,uimiti, afirmand ca niciodata Combat n-a fost atat de cerut ca azi la ultimul sau numar, in ziua disparitiei. Cati oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta, lasandu-ne o ultima zi luminata de un soare sublim, strecurat in luminisul batran al sarcasmului?'