MosheMordechai: Ragaz
De ceva vreme nu am mai scris nimic, aici, pe blog. E pentru prima data, de cand exista acest blog, cand am simtit nevoia de lua o pauza mai lunga. Pauza care nu inceteaza azi, ci e doar intrerupta. Nu mai scriu pentru ca nu stiu daca mai are rost. In primul rand pentru mine. Ceea ce am incercat aici, intotdeauna, a fost sa spun ceea ce am socotit ca trebuie spus, dar fara a fi nedrept. Nu stiu daca am reusit intotdeauna, dar asta mi-am dorit. M-am straduit. Astazi nu mai sunt sigur ca pot face asta. Pentru bunul motiv ca, ma tem, mi-e imposibil sa mai deosebesc ce e drept de ceea ce e ticalosie. Prea s-au amestecat intre ele. Ii pizmuiesc pe cei care afirma ca inca pot, cu usurinta, sa le separe.
Nu mai scriu pentru ca oricum nu mai conteaza ce am de spus. Sunt prea multe raspunsuri, toata lumea pretinde ca le are, cu totii pretind ca le stiu. Sunt prea putine intrebari si nimeni nu vrea sa le puna. Nimeni nu vrea sa le auda. Or, eu am doar intrebari, mirari, perplexitati, indoieli. Chiar daca uneori ma amagesc ca imi pot gasi reazem la umbra unor certitudini pe care imi place sa le numesc principii.
Doi ani la rand, acest blog a primit un premiu: "cel mai bun blog politic din Romania". In ambele ocazii am aflat despre asta abia dupa ce s-a intamplat, nu inscrisesem blogul, nu m-au interesat si nu ma intereseaza astfel de alinturi. Desigur, a contat. Niste oameni au socotit ca ceea ce spun e important, ca ceea ce fac merita o recunoastere. Astazi exista doar oameni care socotesc ca numai ceea ce spun ei insisi conteaza. In ambele ocazii, premiul a constat intr-o diploma si o calduroasa si plina de compasiune strangere de mana. "Deh, blog politic! Asta e!". La alte categorii, sponsori generosi ofereau premii deloc de neglijat. Cand venea vorba despre politichie, sponsorii preferau sa se departeze. Era mai prudent, nu voiau sa isi asume pozitii riscante. Nu se stie pe cine superi. Lucrul asta a fost departe de a ma mahni. Dimpotriva. Mi s-a parut ca fac un lucru important, atunci cand altii prefera sa fie prudenti.
Indiferent de propriile optiuni, decizii sau simpatii, am ales ca scriind aici sa ma raportez doar la valorile in care cred. Cu toate riscurile.
Au existat oameni care m-au injurat pentru lucrurile pe care le-am scris, iar apoi mi-au intins mana, peste timp, recunoscand ca s-au convins ca raman prieten al unor principii si nu stegar al vreunei tabere. Au existat si oameni care, dimpotriva, m-au ostenit cu laudele (depasind, uneori, frontiera decentei) pentru ca mai apoi sa ma injure pentru ca intre timp optiunile lor se schimbasera sau pur si simplu nu se mai potriveau cu ce spuneam eu. Si unii si altii, miscandu-se pe pajistea simpatiilor si antipatiilor politicesti, m-au gasit intotdeauna acolo unde ma lasasera.
Dezbaterea politica, necesara, esentiala, care ar fi trebuit sa se intample acolo unde ii e locul, in Parlament, s-a mutat pe bloguri. Apoi s-a prefacut in razboi, razboi in care se lupta bloguri, televiziuni, oameni de opinie, dar nu politicienii. Toti ceilalti se lupta intre ei, in numele politichiei. Politicienii sunt in vacanta. Iar cand nu sunt in vacanta candideaza. In restul timpului noi ne ocupam de politica, nu ei.
Am, in viata reala si pe facebook ( ce stupide precizari ajungem sa facem!), prieteni cu opinii de tot felul. Unele radical opuse opiniilor mele. Unii au convingeri cu care nu m-as putea niciodata impaca. Niciodata n-am indraznit sa le spun ca ar gresi. Cel mult le pot spune, poate, ca opiniile mele sunt altele. Oricum ar fi, lucrurile pe care le avem in comun, cred eu, sunt cele care conteaza. Iar ele nu au legatura cu politica. Politicienii ar face bine sa isi mai poarte si singuri razboaiele. Asta cred eu. Din pacate nu stiu daca si prietenii mei cred la fel.
Urmeaza o toamna teribila. In care, teoretic, vom avea de ales. Unii spun ca, in cele din urma, intr-un anume tur doi, vom avea doua optiuni. Ma tem ca nu vom avea niciuna. Dar ne vom razboi de parca am avea optiuni, ne vom uri, ne vom risipi intr-o harta care nu cred ca se va mai ispravi, doar pentru a descoperi ca... ca nimic. Ca ne uram si atat.
Voi continua sa scriu. Dar o vreme, cred, o voi face mai rar. Am nevoie de ragazul in care sa-mi pun toate intrebarile pe care le-am strans. Doar sa mi le pun.