O pace mare, ca de inceput de lume, care se lasa de Craciun peste toate cele. Mai intai peste crestele reci ale muntilor urmand Steaua, apoi peste crengile fosnitoare ale padurilor neumblate, din care arareori se avanta, cu un tipat ascutit ca o lama, cate o pasare neagra. Apoi linistea aceea grea de lumina, ca atunci cand cade copilaroasa prima ninsoare, coboara ocolind rapile pe unde se nevoiesc, ascunsi de slava desarta, cei mai inaintati rugatori: pustnicii lui Dumnezeu. Ea se prelinge apoi tot mai adanc inspre lume, ca o apa limpede si curata, acoperind case si sate, apoi orasele, cu toata spuma luminilor electrice, ba pana si uriasele hypermarket-uri fosgaind de lume, de alergatura si de iluzii frumos ambalate.
Aceasta pace mare vine uneori deodata cu cate o ninsoare calma, care curge peste lume ca un suvoi nesfarsit, acoperind pentru o clipa, doar pentru o clipa, pana si durerile cele mai tari, durerile nerostite ale celor mai singuri dintre noi, pentru care intotdeauna sarbatorile Craciunului sunt doar un alt prilej de rastignire. Si, trecand peste goana micilor colindatori ai zilelor noastre, care-si canta repede si sacadat versurile, pacea asta mare se intampla sa ne poarte uneori pana deasupra lucrurilor trecatoare, dincolo de cele lumesti. Acolo fulgii de zapada incep sa cada in sus si se transforma in roiuri albe de fluturi, acolo incepe colindul ingerilor, si inchinarea magilor si bucuria fara sfarsit.

Sursa: replicahd.ro (Fragment din editorialul scris de ADA BERARU)