Si totusi, ce se petrece? (2) / Autor: Adrian SEVERIN:
Intotdeauna hegemonii care nu au putut controla un teritoriu, au folosit, in lupta cu rivalii care il controlau, strategia incurajarii nationalismului comunitatii etno-culturale traitoare acolo. Nationalismul era convingerea acestor comunitati ca sunt discriminate din cauza identitatii lor, circumscrise de un trecut comun, si ca abolirea acestei discriminari, absolut necesara pentru imbunatatirea vietii prezente a membrilor lor, precum si pentru valorificarea sanselor vizand dobandirea unui maret viitor comun, depinde de edificarea unei organizari politice proprii â€" statul national â€" apta a le permite sa se conduca prin ele insele si sa le garanteze libertatea, demnitatea, bunastarea, securitatea si durabilitatea. Procesul afirmarii unei asemenea organizari politice de sinestatatoare se numeste autodeterminare. Apararea respectivei organizari, care treptat isi transforma baza etnica intr-una civica, natiunea etnica devenind natiune civica iar statul-natiune devenind din stat etnic stat civic, se numeste suveranism. Comunitatea umana, adica poporul, alcatuind ansamblul partilor la contractul colectiv prin care statul national s-a constituit si i s-au stabilit regulile de functionare, isi exercita puterea in conducerea acestuia utilizand un sistem de organizare numit democratie. Imperialismul clasic inseamna angajarea unei puteri politice majore in administrarea directa a unor teritorii si a comunitatilor locuitoare acolo, respectiva putere percepand de la acele comunitati, prin exploatarea teritoriilor lor, o renta imperiala, in schimbul accesului lor la civilizatia ei, astfel universalizata. Imperialismul contemporan sau neoimperialismul nu mai administreaza direct, ci controleaza teritorii si popoare prin intermediul propriilor lor forme de organizare politica, impunandu-le acestora reguli de functionare conforme cu o ordine globala a carei logica, fundamentand o miscare de tip concurential aparent libera, face ca in jocul schimbului de activitati hegemonul sa castige permanent. Egalitatea inegalilor intr-o lume a concurentei libere cu frontiere spiritualizate, asigura acum hegemonului colectarea rentei imperiale, acesta nemaiobligandu-se sa isi universalizeze nivelul de trai, ci doar sa pazeasca, la nevoie manu militari, pacea; adica sa asigure stabilitatea ordinii universale impuse de el. Pentru aceasta democratia nationala se metamorfozeaza intr-o oligarhie deghizata, devenind o impostura populista, iar suveranitatea nationala este substituita printr-o puzderie de suveranitati individuale, definite ca drepturi ale omului. Un om lipsit de identitate dar si de obligatii fata de o comunitate statala anume, pentru care ubi bene ibi patria (unde este bine acolo este patria). Un om univerasal a carui dependenta de detinatorul real al puterii imperiale (aparent abstracte dar in realitate foarte concrete) este cu atat mai mare cu cat mai liber este saltul sau abisal de la solidar la solitar. In atari conditii, hegemonii rivali asociaza national-populismul si suveranismul in cadrul unei strategii caracteristice razboiului hibrid, vizand subminarea ordinii imperiale concurente. Cele doua bacterii distrug din interior ordinea supranationala sau suprastatala instituita de un hegemon, schimband raporturile de putere in favoarea concurentilor sai. Acestea fiind spuse, pentru a raspunde la intrebarea cine incurajeaza emergenta pseudopartidelor national-populiste sau suveranist-populiste in cadrul pseudodemocratiei romanesti actuale, simultan cu distrugerea democratiei postcomuniste, fie ea si fragila sau bolnava, si paralizarea aspiratiilor suveraniste romanesti reale prin anihilarea partidelor postcomuniste, fie ele si corupte, trebuie sa vedem caror agende politice universaliste li s-a aliniat Romania in prezent si pe cine deranjeaza aceasta. Dupa prabusirea URSS in 1991, influenta dominatoare a Rusiei asupra Romaniei, dobandita la Ialta (1944) si reconfirmata la Potsdam (1945), Paris (1947) si Helisinki (1975), a reculat. Au urmat aproximativ sapte ani de independenta si neutralitate binevoitoare pro-occidentala (intr-un moment in care Occidentul inca mai era sau macar parea unit). De prin 1998-1999 Romania incepe sa se supuna ordinii mondiale unipolare, adica sa intre in sfera de influenta americana. La inceput a fost parteneriatul strategic (1997) care a vizat o asociere bazata pe principiul egalitatii suverane, al coordonarii si cooperarii reciproc avantajoase, si al valorilor partajate. De aici s-a alunecat pe panta unei politici de aliniere servila care s-a amplificat, intrerupta din cand in cand de puseuri suveraniste, pana in 2004, cand parteneriatul s-a transformat in protectorat (fapt evident cam de prin anii 2007-2009), inainte de a ajunge de-a dreptul vasalitate (dupa 2012). Observand cum puterea americana se apropie de granitele sale, stabilind unilateral o ordine pe care refuza sa o negocieze, Rusia a reactionat incurajand suveranismul romanilor ca forma de opozitie la Pax americana. Inceputul secolului XXI marcheaza doua procese cu consecinte geopolitice importante pentru Romania: divizarea Occidentului euro-atlantic sau decuplarea agendelor strategice ale SUA (sustinuta de Marea Britanie) si Europei germane, pe de o parte, si resuscitarea Rusiei ca putere regionala cu ambitii globale, pe de alta parte. In acest context, istoria anilor 2014-2015 consemneaza bascularea Romaniei din tabara americana in cea germana. Aceasta ca rezultat al unui concurs de putere extern iar nu al unui acord intre partile interesate. De aceea, pe masura consolidarii influentei germane, o America retransata in cateva puncte de rezistenta (Deveselu, Kogalniceanu, Baneasa si Stirbei Voda), se vede la randu-i obligata sa revina discret la sustinerea suveranismului romanesc. Cu atat mai mult cu cat un atare suveranism poate servi si ca scut impotriva unei noi expansiuni a influentei ruse la gurile Dunarii si in Balcani. (Pirueta strategica respectiva i-a uitat in jungla politicii dambovitene pe samuraii atlanticismului integral care, ramasi fara instructiuni, continua in confruntari televizate lupta cu diversiunea nationalista a rusofililor sau cu denigratorii rusofili ai industriei anticoruptiei.) Se contureaza astfel o convergenta strategica americano-rusa in Romania, sustinuta de solidaritatea intereselor geopolitice. O atare concluzie surprinde. Se stia doar ca noul Sfant Imperiu Roman de Natiune Germana este cel care cauta, pe urmele lui Bismarck si Gorceakov, dar si ale lui Ribbentrop si Molotov, pactul de neagresiune cu a Treia Roma. Parca Moscova de NATO se simtea amenintata iar nu de UE. Realitatea nu poate fi decat alta. Inca de la inceputul anilor 2000, cand a venit la putere Vladimir Putin, analistii rusi au conchis ca NATO este doar o amenintare simbolica pentru Rusia (NATO este o alianta defensiva de state suverane dependente militariceste de puterea SUA, care niciodata nu au purtat vreun razboi conventional impotriva rusilor), in timp ce un nou Reich, reincarnat sub forma Statelor Unite ale Europei germane, constituie o putere limitrofa de pericol potential maxim, a carei emergenta este de netolerat. Geostrategia rusa in Europa a fost sintetizata de un fost lider sovietic in cuvintele: anul 1941 nu se va mai repeta! Formula este valabila si azi. Geostrategia americana interzice controlul Europei de Germania. In acest punct Rusia si SUA se intalnesc. O intalnire cu consecinte asupra intalnirii germano-romane. Punctul de intalnire devine astfel punct de ciocnire. De aici rezulta o Romanie anationala, sau cel putin fara agenda nationala, si pseudosuverana, epuizata in agitatia permanenta a unei pseudodemocratii populate de pseudopartide national si suveranist-populiste. Logica unei asemenea situatii indica drept reactie a puterii dominante, usor de vandut celor exasperati de confuzia politica nationala, ordinea interantionalista o unei dictaturi tehnocrate - adica militare - la vedere. Daca nu sesizam ca la finalul acestui parcurs asteapta deja razboiul, inseamna ca suntem ori orbi ori nebuni. Pentru cei care vor sa inteleaga ce ni se intampla, in aceasta logica pot gasi un raspuns valabil. Pornind de la el pot fi imaginate reactii sau remedii. Specialisti in forme care cateodata produc fond, romanii ar putea eventual gasi, ca altadata in trecutul lor, o cale pentru a transforma pe nevazute suveranismul de vitrina care li se va permite in interesul altora, intr-un suveranism real care sa lucreze pentru ei. Astfel, in loc sa isi instraineze tara, ar romaniza interesele straine care se infrunta pe teritoriul ei. Desigur, asta in masura in care mai exista ceva viu si autentic in natiunea romana.
Sursa:adrianseverin.com