AmosNews: Turcia incotro? (Autor: Adrian SEVERIN)
1. Indiferent cine a organizat puciul de la Ankara, ceea ce se intampla in prezent in Turcia poarta numele de terorism de stat â€" adica folosirea de catre autoritatea publica a fricii ca mijloc de guvernare. Ce va urma? Raspunsul nu este foarte greu de dat. Urmeaza instalarea unui regim bazat pe represiune. Lucrul nu este chiar nou in Turcia. Pentru a o constata nu este nevoie sa cautam in Turcia premoderna, fiind suficient sa studiem istoria Turciei kemaliste, ai carei cetateni stiau ca sunt liberi sa faca tot ceea ce le permite armata. Diferenta dintre ceea ce a fost si ceea ce va fi, este ca de acum managementul prin teroare va avea caracter principal, in timp ce inainte era subsidiar. Frica poate paraliza opozitia dar in exces poate genera o stare de ura si disperare care descatuseaza rebeliunea si razbunarea. Acest mecanism explica si cruzimea cu care islamistii erdoganisti ii trateaza astazi pe pucistii kemalisti. De aceea terapia prin frica are nevoie de un anestezic. El este fie de natura materiala (bunastarea) fie de natura spirituala (credinta) fie o combinatie a lor. Poporul accepta autoritarismul daca este justificat prin apararea unor valori de care masa crede ca depinde propria ei mantuire. In acest sens turcilor le este oferit acum islamul. Dictatura trebuie exercitata in numele a ceva. Pentru kemalism, dictatul armatei avea loc in numele libertatii care presupunea neutralitata religioasa a statului, pluralismul si respectul diversitatii. Pentru otomanism, dictatul se justifica prin nevoia de a apara dreapta credinta inscrisa in Coran. Este legic, deci, ca decesul kemalismului sa insemne instaurarea unui autoritarism islamic.
Acesta nu este acelasi lucru cu statul islamic â€" asa cum il vedem, de pilda, in Iran. Nu este probabil ca Turcia sa devina nici o teocratie revolutionara de tipul ISIS. Mai degraba va fi un imperiu a carui organizare politica va reflecta morala islamica. Ceea ce nu inseamna neaparat introducerea sariei â€" a ordinii juridice musulmane. Un universalism imperial turc de inspiratie otomana va ingadui existenta comunitatilor de orice confesiune si accesul lor la bunastarea comunitatii etno-culturale dominante, in schimbul supunerii fata de conducerea politica turca, cu conceptia ei de organizare a societatii.
Pe termen scurt si mediu, cel putin, nu doar rolul politic al armatei va slabi ci si puterea ei propriu zisa in termeni militari va fi mult diminuata. De teama sau din lipsa de perspectiva personala, o mare parte a elitelor Turciei moderne va emigra, secatuind tara de puterea creierelor si bratelor ei. Conflictele interetnice (in primul rand secesionismul kurd) se vor intensifica. In atari conditii devine inevitabila fuga capitalurilor, griparea comertului si recesiunea economica. Va trece timp pana cand asemenea tendinte vor putea fi inversate.Regimul politic erdoganist (cu sau fara Erdogan in frunte) va fi mai puternic din punct de vedere politic, insa intr-o Turcie mai slaba. Mai puternic nu inseamna si mai stabil intrucat, cu cat represivitatea creste, cu atat creste si ura ca reactie la ea; o ura care oricand se poate transforma din sentiment launtric in rezistenta pasiva si din rezistenta pasiva in insurectie.
Cursul actual al evenimentelor nu poate fi insa oprit, intrucat el corespunde cu psihologia poporului turc si orice altceva ar putea crea o dezordine si mai mare. Modificarea acestui model necesita resurse de putere si viziune â€" inclusiv de intelepciune â€" care pentru moment lipsesc.
2. Reintroducerea pedepsei cu moartea, mai mult chiar decat suspendarea aplicarii Convensiei Europene a Drepturilor Omului, inseamna ruperea Turciei de Europa. Deja, modul de tratare a prizonierilor si expunerea publica a acestora, transmite Europei ca Turcia este altceva. Nu ca Europa ar fi superioara ci este pur si simplu altfel. In acest sens nu este in primul rand vorba ca UE scoate de pe agenda sa integrarea Turciei post-kemaliste, ci ca Turcia neo-otomana abandoneaza agenda integrarii sale europene. Divortul UE de Turcia este cumva unul amiabil sau, in orice caz, din vointa ambelor parti. Aceasta va rezolva nu numai dilema integrarii europene a Turciei, inchizandu-i portile UE, ci si pe aceea a identitatii UE, definita prin contrast cu Turcia; la fel cum altadata Europa si-a dobandit constiinta de sine prin contrast cu Califatul otoman. Este vorba despre identitatea culturala, care va repune in valoare distinctia, ca sa nu spunem opozitia, intre crestinism si islam, precum si despre identitatea geopolitica, limitand UE la rolul de putere regionala; sau chiar subregionala, daca ne gandim ca UE, si cu atat mai putin Germania, nu epuizeaza spasiul european.
Vestea buna vine pentru federalistii europeni: fara Turcia si fara Marea Britanie, proiectul Statelor Unite ale Europei â€" mai exact Statele Unite ale Europei Mici â€" redevine fezabil. Marele lui obstacol ramane nu suveranismul central si est-european, ci nostalgia Reichului german. Uniunea Europeana cu doua viteze nu este preambulul democratiei transnationale europene ci acela al unei noi impartiri a Germaniei si, evident, a Europei.
3. Arabizarea Turciei â€" proces prin care se inselege revenirea Turciei la identitatea culturala arabo-musulmana (chiar daca alfabetul latin va coexista cu scrierea araba) si reasumarea rolului geopolitic de integrator si ordonator al spatiului arabo-musulman â€" va impune revizuirea relatiei cu SUA, punand totodata intr-un alt context raporturile cu Rusia, Israelul si Iranul.
Apropiindu-se de Rusia si chiar de Israel, pentru a-si mari astfel gradul de libertate in raport cu SUA, fi-va oare Turcia primul membru al NATO care va parasi alianta? Raspunsul este negativ. Pe de o parte, ea este, totusi, prea slaba pentru o confruntare totala cu America. Pe de alta parte, prezenta ei nominala in NATO este o buna baza de negociere cu Rusia, dupa cum dizidenta (prorusa) in NATO este o buna baza de negociere cu SUA. Primul care va parasi NATO va fi America. Nu de jure ci de facto. Turcia o va face in acelasi stil. Bazele ideologice ale despartirii SUA de NATO au fost puse de Presedintele George Bush Jr., atunci cand a inversat principiul impreuna daca se poate, singuri daca este nevoie, trasformandu-l in formula singuri daca se poate, impreuna daca este nevoie, precum si atunci cand a afirmat caAmerica nu isi alege tintele in functie de aliati, ci isi alege aliatii in functie de sinte. Ramanerea SUA in NATO dupa disparitia ordinii mondiale bipolare a fost justificata numai de imprejurarea ca prezenta acolo ii oferea un drept de interventie in geo-strategia europeana.
Cu cat UE devine mai mica si mai provinciala, cu atat distanta dintre obiectivele strategice europene si cele americane creste. Pe cand preocuparile sale cele mai acute se leaga de viitorul confruntarii cu China (in contrast cu curtea pe care Berlinul, Parisul si Bruxellesul o fac Beijingului), Washingtonul nu mai poate accepta sa garanteze securitatea statelor baltice (misiune din punct de vedere militar practic imposibila) sau sa isi sacrifice interesele de cooperare cu Rusia, aparand grantele sovietice ale Ucrainei sau Georgiei, in timp ce nu mai poate conta pe solidaritatea ferma a Turciei.
Oarecum pe aceeasi linie de rationament, SUA isi spun ca angajamentul total in sustinerea Israelului devine prea costisitor pentru ele, reducandu-le marja de manevra in raport cu statele arabe, al caror sprijin s-ar putea dovedi esential in competitia americano-chineza. De aceea, socotind ca Israelul are de acum si capacitatea de a se apara singur, Washingtonul planuieste, dupa toate semnele, o decuplare de Ierusalim; de care si Ierusalimul este constient. Or, asta face din Israel, puternic afectat de cosmarul primaverii arabe, un sustinator logic al neo-otomanismului turc, Ankara fiind preferabila Teheranului ca lider si gardian al ordinii in lumea arabo-musulmana.
Astfel se contureaza triada Rusia-Turcia-Israel ca factor de referinta in Orientul Mijlociu. Decat sa i se opuna si totodata sa ii preia functiile, globalizand NATO in pofida opozitiei vechii Europe, SUA vor prefera sa o tolereze si sa o supravegeze de la distana; eventual in cooperare cu Rusia insasi, care se va simsi mai bine nefiind singura in cusca cu leul turc. NATO nu va disparea, deci. Formal va supravietui dar va deveni irelevant.
4. Irelevanta NATO, deplasarea centrului de interes strategic al SUA in Pacific si bulversarea trilateralei ruso-sceptice Polonia-Romania-Turcia prin aparitia trilateralei Rusia-Turcia-Israel, echivaleaza cu prabusirea sistemului de securitate al Romaniei, care tocmai pe aceste structuri se baza. (Cat de util ar fi fost acum cuplul de forte alcatuit din trilaterala Romania-Turcia-Israel si Italia-Romania-Rusia, propuse de mine in 1998?)
Cu exceptia Poloniei, Ucrainei, partial Georgiei si a Kosovo, in jurul Romaniei, cat vezi cu ochii mintii, sunt numai state care isi armonizeaza interesele cu cele ale Rusiei. Ucraina este in haos si se destrama. Georgia risca strivirea in clestele ruso-turc. Kosovo este nerecunoscut si aproape esuat. Polonia este prea departe si prea putin. Pirueta turca schimba radical situatia strategica in Marea Neagra, in defavoarea Bucurestiului, unde triumfalismul atlanticist al noului limbaj de lemn nu poate ascunde deruta. Romania s-a culcat in siguranta si a s-a trezit in foc incrucisat. Unii spun ca nu putem face nimic. Daca este asa, atunci sa facem ceea ce trebuie. (sic!)