Proza scurta: DE CE IUBIM PASARILE? (Autoare: Cornelia Brebeanu)
(crochiu)
Un ianuarie tomnatic se rasfata printre crengille fara de strai ale salciilor. Nuduri, gandesc eu privind in departare, absenta, la barca scapata de imbratisarea malului, intinzandu-si silueta pe luciul apei, sub zvacvnirile repezi ale luntrasilor. Sa-i fi placut lui Dumnezeu intr-atat nuditatea Evei incat a smuls de pe trunchiurile copacilor aproape tot ce era frunza lasand doar nuduri in zdrente ca intr-o apocalipsa a iubirii? Ce pervers gandesc! Doar asta se intampla de cand e lumea! Cercul! Totul se misca in cerc! Anotimpurile vin si pleaca! Timpul vine si pleaca . De unde si spre incotro? Tot de acolo de unde vine, tot acolo pleaca, imi raspund eu dornica sa pun capat unor interminabile ipoteze si speculatii. Se pornise si vantul ca doar de asta venisem aici pe malul apei sa fie unul prielnic. De ceva vreme nu mai inaltasem zmeul cu care imi placea sa alerg pe nisip, dand drumul snurului si lasandu-l sa zboare laolata cu pasarile . O incantare nu alta de parca si eu prindeam aripi cand reuseam sa fac ast!. E totusi frig! E ianuarie si chiar daca nu e zapada frigul pisca obrazul si simt nevoia sa-mi strang mai bine fularul si gluga de la geaca de fas . Imi pregatesc Pescarusul verificand si sfoara si aripile facute dintr-un material impermeabil rosu ca para focului. Asa imi botezasem zmeul, in amintirea unui sejur la Mamaia, unde a si primit pe faleza botezul vantului. La oarecare distanta de mine, intr-un costum de ski un alt copil mare ca si mine isi atarnase rucsacul de o creanga si isi inspecta atent deltaplanul mai performant decat al meu dupa cum imi paru de la distanta. Ne stiam din vedere intanindu-ne de cateva ori gratie pasiunii noastre ciudate pentru varsta la care era fiecare. Ne-am salutat cu o fluturare de mana si atat. In sfarsit, dupa ce toate fura verificate am dat drumul sforii si pentru ca vantul era tocmai bun, Pescarusul meu a prins curaj . Plutea ca o flacara cu aripile larg desfacute deasupra apei. Nu-i deloc simplu sa-l manevrezi din manere si sa-l ghidezi simtind directia vantului !. Imi acordam pasul cu zborul lui alergand din loc in loc, ocolind intrandurile apei ca parca cineva anume franjurase peticul de plaja sa-mi fie anume impotriva. Eu si el , vecinul cel cu costumul portocaliu de ski, ne-am inteles tacit sa alergam in sensuri opuse ca nu cumva franghiile zmeelor sa se incalceasca . O data, de doua ori, de trei ori ne zambeam din fuga fara a ne opri, trecand unul pe langa celalalt, agatati de aripile ce bateau vazduhul. Pluteam deodata cu zmeele de parca eram cuceritorii cerului. Icari de ocazie!. Eu mai scoteam uneori cate un un chiot lung de bucurie pe care in rastimp, auzindu-l, credeam ca e al celuillat . Dar nu, era doar ecoul!. Si tot alergand deoparte si de cealalta , intr-un tarziu, cand fiecare isi mai redusese din elanul si energia cu care pornise , il vad ca se opreste brusc in fata mea si privindu-ma cu tupeu in ochi ma intreba scurt:
- De ce iubim pasarile ?
Vorbeste deci, gandesc eu care crezusem ca nu are voce! Privindu-l la randu-mi cu ochii dilatati exoftalmic, incerc sa ma reculeg in fata abruptului situatiei, uitand de zmeul care se zbatea pe fata apei.M a simteam ca o gaza pusa la colt neputand articula niciun cuvant, prinsa sub privirea ochilor lui verzi cum doar la apa marii mai vazusem, cand valul se zbatea spargandu-se la tarm iar verdele se facea albastriu si apoi iar verde, intr-o succesiune uluitoare de parca cineva amesteca culorile intr-un mojar al miracolului.
- Pai, poate pentru zbor, poate pentru cantec, poate pentru ca ating cu aripile lor cerul, am ingaimat eu, surprinsa deopotriva de insolitul intrebarii, de privirea de care nu ma puteam desprinde dar si de glasul lui baritonal pe care chipul nu-l trada nicicum.
- M-a fascinat dintotdeauna zborul, ideea de zbor, am adaugat eu incercand sa sa sparg tacerea ce se asezase intre cele doua siluete verticale ce asteptau incuviintarea cuiva de a continua dialogul. Chiar am visat in copilarie, intr-o noapte, ca zbor. Aveam sub picioare ca un fel de patine articulate , de care trageam si ma inaltam plutind deasupra tuturor!. A fost un miracol ce m-a urmarit toata viata. Visul acela nu s-a mai repetat insa.
- Si eu mai visez uneori ca zbor, a zis el privindu-ma cu aceeasi dintai insistenta care ma paraliza.
Nu stiam ce-ar fi mai bine sa fac sa pot scapa de fascinatia ochilor lui: sa fug sau sa-l imbratisez?. Nu a fost nevoie sa fac nici una nici cealalta. Calm, de parca discutia si intrebarea aceea pusa abrupt se continuase in gand, s-a aplecat, a netezit cu mana nisipul si cu litere majuscule de-o schioapa a scris fara sa mai scoata un sunet: ALTCEVA? Apa ce-si zbatea in rastimp unda gadilata de vant sterge pe rand, cu calm ca in reluarea unui vis literele rand pe rand.
Intre timp vantul se intetise, semn ca inaltatul zmeelor nu mai era posibil,ciorile se agitau croncanind a vreme rea si primii fulgi ai iernii mi-au intalnit pleoapele aproape speriate.Se lasa inserarea!Si-a strans in graba fiecare ce era de strans si cu acelasi fluturat al manii in semn de la revedere, am pornit fiecare pe drumul pe care venisem. Ningea din ce in ce mai tare. Am intors capul urmarind silueta care se indeparta cu pasi grabiti. Cateva versuri s-au adunat grabit in mintea mea ca o completare a grotescul zilei. Ninge sfant si pagan/Numai ochii ne raman/Despartirea s-o mai vada/Ca in rest noi ne-am stins /Si-am ajuns de-atata nins /Niste oameni de zapada.
Am stat locului ca impietrita , si nu-mi venea sa ma despart de silueta care se pierdea in zare invaluita in tesatura zapezii, nici de fulgii care-mi bateau obrazul piezis.
- Poate e mai bine sa fii om de zapada , zic eu cu glas tar , dar ma hotarasc totusi sa plec pe cararea ce traversa paduricea si care primise iata botezul iernii.
Tot drumul catre casa m-am tot intrebat la ce anume se referea acel ALTCEVA scris cu majuscule intr-o enumerare, reprosandu-mi ca n-am stiut raspunde pe de-a-ntregul unei intrebari simple: De ce iubim pasarile? Si iar am inceput sa adaug completand sirul din raspunsul anterior:
- Pentru culori, pentru libertate.
Dar niciunul dintre cuvintele astea nu se scrie cu majuscule - sunt doar niste substantive comune!. Poate ca el , omul in costumul portocaliu de ski care inaltase zmeul alaturi de mine, a vrut sa dea glas unei metafore pe care o tinea in gandul lui prin intrebarea lui cu gandul, cine stie la iubita lui - sau doar numele proprii s-ar scrie cu majuscule! Ba nu, nu poate fi asta! . Cu gandurile intr-o furtuna aidoma celei de afara ajung acasa multumita totusi ca am reusit sa-mi vad zmeul tremurandu-si aripa acum la inceput de an. Dau foc lemnelor din soba , imi fac un ceai , ma prinsese bine frigul pe drum, torn o picatura de rom din care iau alene cate o inghititura si prinsa de moleseala atipesc. Ca prin vis aud din cand in cand lemnele trosnind si tresar, dar adorm din nou. Aerul rece si mersul pe jos ma obosisera indeajuns. Deodata sar ca arsa: ASTA E ! Acel ALTCEVA pentru care iubim pasarile este pentru ca ele stiu a iubi, ba chiar pana la sacrificiu, lucru care rar se intalneste la oameni, si atunci e clar ca ALTCEVA nu e o incalcare a gramaticii, e chiar indicat a fi scris cu majuscule! Dar oare fac pasarile asta, sunt ele atasate de partenerul lor mai ceva decat oamenii?
Alta intrebare! Cum poti termina oare sirul intrebarilor? Fiecare intrebare naste o alta si tot asa. Ce greu e sa ajungi la miezul lucrurilor! Dar oare poti ajunge la miezul lucrurilor?
Ei, asta e deja ALTCEVA!