(Articol scris de Mihai Milca, aparut la rubrica Disidenta - opozitie - critica antisistem, in revista Punctul Critic Nr. 03 / 2017)

Cursul luat de catre operatiunile militare dupa batalia de la Stalingrad si reorientarea strategica preconizata pentru perioada postbelica la nivelul conducerii de la Kremlin au intarit convingerea lui Stalin ca misiunea Cominternului (infiintat la initiativa lui Lenin in 1919) era pe cale de a se incheia. Nu intamplator dizolvarea Cominternului in 1943 a precedat istorica intalnire de la Teheran dintre Stalin, Roosevelt si Churchill. Chiar daca structurile organizatorice legale ale Cominternului au fost formal desfiintate, cele clandestine au continuat sa functioneze, scopul lor ramanand acelasi: crearea premiselor pentru sovietizarea Europei sau a unei parti a acesteia imediat dupa razboi. In anii 1944 - 1945 in tarile Europei de Est si in vestul continentului (Franta, Italia) s au constituit dupa Eliberare guverne antifasciste, democratice. Reformele democratice intreprinse in toate aceste tari au avut atat o componenta sociala (precum reforma agrara de exemplu in Romania, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania), cat si una institutional politica (proclamarea Republicii Italiene, in 1946, si a Republicii Populare Romane, in 1947). In Balcani, situatia politica s a complicat prin faptul ca, imediat dupa izgonirea trupelor germane, intre comunisti si trupele de partizani ale acestora, pe de o parte, si fortele de dreapta, pe de alta parte, au aparut puternice ciocniri de interese, care reflectau de fapt tensiunile nemarturisite dintre sovietici si anglo americani, la varful aliantei Natiunilor Unite. In Iugoslavia, partidul comunist, condus cu fermitate de catre seful rezistentei, un lider format la scoala Cominternului, Iosip Broz Tito, nu era catusi de putin dispus sa imparta puterea cu celelalte forte politice grupate in jurul monarhiei. Cu toate acestea, in martie 1945, s a ajuns la formula unui guvern de coalitie, avandu l in frunte pe Ivan Subasic, dar care s a putut instala doar cu concursul Consiliului Antifascist de Eliberare Nationala, dominat de oamenii lui Tito. Mizand pe faptul ca Iugoslavia nu fusese atribuita nici zonei de influenta sovietica, nici celei occidentale, ca de altfel si Albania, comunistii s au pregatit de alegeri hotarati sa nu lase nicio sansa adversarilor politici. In noiembrie 1945 dominatia comunistilor era deja consolidata si consacrata prin alegeri democratice. Tito se baza astfel pe un guvern solid, popular, greu de dislocat din afara. La vremea respectiva, se pare ca americanii erau deja dispusi sa cedeze in totalitate Iugoslavia lui Stalin. Cazul iugoslav nu va intarzia insa sa si arate consecintele in planul relatiilor dintre marile puteri invingatoare in razboi. Partidul Comunist iugoslav cucerise puterea violand regulile democratice si Occidentul nu intervenise, avand si indreptatirea si posibilitatea formala de a o face. Se crea deci un precedent periculos pentru sovietizarea celorlalte tari din Europa de Est, deja ocupate de catre Armata Rosie, cu concursul actiunilor destabilizatoare si diversioniste ale partidelor comuniste, colaborationiste cu emisarii Kremlinului. Si in Franta, si in Italia comunistii au primit consemn de la Moscova sa conlucreze cu socialistii si cu celelalte forte politice nationale, antifasciste in cadrul unor guverne de coalitie (in Franta - guvernele conduse de Leon Blum si Georges Bidault; in Italia - comunistii reprezentau al treilea partid al tarii, dupa Democratia Crestina si Partidul Socialist Italian). In tarile Europei de Est, partidele comuniste au utilizat guvernele de coalitie cu socialistii si celelalte partide national democrate pentru a dobandi prin forta, presiune politica, demonstratii in strada, santaj si amenintare, pozitii cheie in politie, armata, administrarea economiei sau propaganda. Regimurile politice din aceste tari au fost botezate cu numele de democratii populare, sintagma polemica implicit cu ceea ce comunistii denumeau ca democratii burgheze. In acest context, comunistii iugoslavi si albanezi deveneau modelul promovat de Stalin pentru miscarea comunista europeana: ceea ce Tito propusese in aprilie 1947 - industrializare accelerata si planificare stricta a economiei â€" era imbratisat in 1948 ca o linie generala de actiune la nivelul celorlalte tari din Europa de Est. Intr o alta ordine de idei, miscarile si partidele socialiste si social democratice au decis in situatia creata dupa razboi sa reconstituie propria lor Internationala. Reconstituirea Internationalei Socialiste s a produs la Bruxelles in mai 1946. Structura adoptata a fost una federativa. Congresul nu a stabilit linia de urmat de catre partidele socialiste europene. A fost ales cu aceasta ocazie un Birou avand functia de coordonare si de conducere efectiva a Internationalei de la o reuniune la alta a unei Directiuni Internationale (aleasa pe criterii de proportionalitate in raport cu numarul aderentilor fiecarui partid), precum si de la un Congres la altul. Pe plan teoretic, socialistii se situau pe o pozitie reformista. Reformismul despre care se vorbea in anii '20 ai veacului trecut nu putea fi o serie succesiva de reforme sociale ce prefatau cucerirea pe cale fundamentara a controlului guvernarii si etatizarea economiei, ci trebuia inteles ca o transformare a societatii burgheze intr o societate in care masele muncitoare sa fie mai bine si mai amplu tutelate din punct de vedere social. Acest tip de socialism admitea nationalizarile partiale, ce ar fi permis muncitorimii participarea la gestiunea (publica) si conlucrarea cu patronatul privat. Nu era absolut necesara o majoritate socialista si nici o guvernare socialista. Era de ajuns o coalitie de guvernare, precum cea antifascista, in care si comunistii isi puteau avea locul. In realitate insa comunistii nu impartaseau perspectiva agreata de Internationala Socialista, ei exaltau rolul URSS si erau adeptii unei economii etatizate conjugate cu dictatura. URSS constituia o realitate inconturnabila, iar contributia Armatei Rosii la infrangerea fascismului fusese decisiva. Internationala Socialista in 1946 era confruntata, mult mai mult decat in perioada interbelica, sub presiunea evenimentelor, cu atasamentul maselor muncitoare pentru democratie, cu refuzul comunismului de tip stalinist si al national socialismului. Ceea ce facea ca atentia acordata de catre Internationala Socialista echilibrului relatiilor internationale sa fie maxima, aceasta mizand mult pe sprijinul american acordat reconstructiei europene. Planul de reconstructie postbelica a Europei, cunoscut sub numele de Planul Marshall, trebuia sa faca posibil acest lucru gratie investitiilor masive, materiilor prime, tehnologiilor oferite de catre SUA intregului continent, inclusiv Uniunii Sovietice. Moscova era insa ingrijorata de potentialul economic, militar si tehnologic al unei Americi in expansiune si nu putea accepta ca Europa sa se subordoneze exigentelor capitalului yankeu. Astfel se explica de ce, in vara anului 1947, URSS a respins Planul Marshall ca fiind un proiect imperialist, exemplu urmat la scurta vreme de tarile est europene, inclusiv de cele ce initial subscrisera la initiativa americana (Polonia si Cehoslovacia). Odata cu aceasta a fost ingropata si alianta antifascista creata in anii razboiului, deoarece Internationala Socialista (cu exceptia socialistilor italieni), precum si miscarile antifasciste si burgheze din Occident aprobau Planul Marshall, in vreme ce comunistii se opuneau acestuia din urma in toata Europa. In septembrie 1947 a avut loc sedinta de constituire a Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti, la Szklarska Poreba in Polonia). Organismul nou creat se voia o reeditare a Cominternului ca instrument al imperialismului sovietic. Partidele comuniste au facut astfel o schimbare de macaz, renuntand la colaborarea cu socialistii si fortele national democrate in cadrul guvernelor de coalitie postbelice. In mai 1947, Partidul Comunist Italian si Partidul Socialist Italian ieseau de la guvernare in Italia, iar Partidul Comunist Francez facea acelasi lucru in Franta. Comunistii occidentali, consti¬enti ca politica sferelor de influenta practicata de sovietici si anglo americani ii conditiona la nivelul tacticilor politice, nu au incercat sa recurga la tehnici insurectionale. Ei au organizat insa greve, miscari de strada, ocuparea de terenuri agricole si tot felul de actiuni de protest cu tenta agitatorica in jurul catorva chestiuni, cu care de altfel se confruntasera si in perioada cand ei se aflau la guvernare. Intre acestea: cresterea costului vietii, flagelul somajului, reforma agrara, reconstructia economica, democratizarea institutionala. Socialistii (cu exceptia celor italieni) au cautat sa mentina coalitiile antifasciste. Comunistii, in schimb, au descoperit justetea luptei anticolonialiste si impotriva imperialismului american. Teoria lui Stalin referitoare la revolutiile anticolonialiste era urmatoarea: lupta popoarelor aflate sub jugul colonial indreptata contra imperialismului vest european si american ajuta implicit URSS, respectiv socialismul. Pe de alta parte, multe dintre miscarile anticolonialiste erau conduse nemijlocit de catre comunisti (Vietnam, China). In alte tari, revoltele atatate de catre comunisti cautau sa aduca la putere regimuri politice favorabile Uniunii Sovietice; aceasta din urma fiind in masura sa sprijine din punct de vedere diplomatic si propagandistic, ori economic, chiar in conditiile precare pe care statul sovietic le evidentia, revendicarile ulterioare ale respectivelor tari fata de metropole. In pofida perspectivelor deschise de lupta anticolonialista, Stalin a preferat sa mute centrul atentiei catre zona Europei Centrale si de Est, in cuprinsul careia dorea sa si consolideze dominatia. Si desi comunistii iugoslavi constituiau varful de lance al ofensivei Kremlinului, tocmai chestiunea iugoslava avea sa devina in scurt timp, in 1948, punctul nodal al unei crize si al unei rupturi in sanul miscarii comuniste si muncitoresti. Intre birocratia comunista de la Moscova si birocratia emergenta iugoslava nu au intarziat sa apara divergente cauzate de modul in care fiecare dintre parti intelegea colaborarea sovieto iugoslava. Tito nu dorea societatile mixte sovieto iugoslave (in care URSS contribuia cu 5% din fonduri si incasa 50% din profituri), societati mixte pe care alte regimuri de democratie popu¬lara le acceptasera fara sa cracneasca (in Romania echivalentul acestora il reprezentau faimoasele Sovromuri).

(Sursa: punctulcritic.ro)

(va urma)