Pe blogul lui Constantin Tudor, Pagini de istorie locala, puteti citi un articol intitulat: SCRIITORUL JEAN BART CAPITAN DE PORT LA CALARASI. Redam in continuare acest articol foarte interesant.
Putini dintre calarasenii de azi cunosc faptul ca scriitorul JEAN BART (pseudonim literar imprumutat de la un celebru corsar francez) a indeplinit, timp de 2 ani functia de capitan al Portului Calarasi. Pe numele sau adevarat Eugeniu, C. Botez, scriitorul s-a nascut pe 28 noiembrie 1877, la Burdujeni, judetul Botosani, intr-o familie de capitan de graniceri. Face studiile la Iasi, unde l-a avut invatator pe Ion Creanga, dupa care se dedica carierei militare, absolvind in 1896 Scoala de ofiteri din Bucuresti, cu gradul de sublocotenent. Functioneaza mai apoi ca profesor suplinitor la Liceul Mircea cel Batran din Constanta, predand disciplinele matematica si geografie, in anul scolar 1903-1904. In paralel, la Scoala de Marina a fost director de studii si profesor de istorie, geografie si gramatica. Revine apoi capitan de port. Mutat din loc in loc, ocupa un loc important in istoria navigatiei romanesti, deopotriva cu onoranta recunoastere literara si publicistica, pentru care in anul 1922 devine membru corespondent al Academiei Romane. Se stinge din viata la Bucuresti, pe 12 mai 1933, la numai 56 de ani. In Calarasi, a functionat capitan de port intre 1 aprilie 1904 si 1 aprilie 1906. Aici, activitatea celui ce semna mai tarziu cu pseudonimul devenit renume Jean Bart este notabila. El are initiative laudabile, ia masuri pentru a evita accidentele pe Canalul Borcea si in Portul Calarasi. Pentru faptele sale, i se confera, la 2 iulie 1904, Ordinul Coroana Romaniei in grad de cavaler. In anul 1905 cand rascoala de de pe crucisatorul rusesc Potemkin este reprimata brutal, capitanul de port de la Calarasi, Eugeniu Botez, ii ajuta pe multi dintre marinarii rasculati si le faciliteaza angajarea in munca. El primeste din partea fostului sef de echipaj de pe Potemkin, ca dar de recunostinta, pecetea crucisatorului. De la Calarasi avea sa ajunga mai apoi capitan al Portului Sulina, viata de aici fiind subiectul celebrului sau roman, Europolis, publicat chiar in anul mortii sale.
In paginile acestui roman, Jean Bart nu poate sa nu-si aminteasca de Calarasi, oras unde isi petrecuse doi ani din viata. Iata un fragment din insemnarile sale despre orasul de pe Borcea:
- Eram vreo sase tineri si nici unul insurat. Aparitia noastra facuse oarecare senzatie in oras. Parintii si fetele incepura de-a doua zi vanatoarea si pontajul pentru casatorii. Dar, ce dezamagire! Iluzii pierdute, sperante inselate. Deprinsi cu viata publica, ocoleam societatea, fugeam de viata intima de familie. Stam toata ziua pe apa lucrand si masurand pe arsita soarelui. Seara ne multumeam sa ascultam o serie de cantece ragusite la o gradina de varietati, unde ne cheltuiam banii si tineretea. Unul facea teorii ca sa-si indreptateasca purtarea .Marinarul nu trebuie sa aiba legaturi cu uscatul, el e logodit cu apa. Singurul care facuse cunostinte era Miluta(despre care Jean Bart afirma ca familia lui avea origini macedonene si suferise mult pentru a ajunge in spatiul romanesc). Lui toate usile i se deschideau. Devotat pana la sacrificiul vietii, ramanea in serviciul unor femei frumoase, pe care le putea iubi in taina. Nevasta unui doctor, o pianista de talent, cu parul mat si ochii catifelati, era femeia geniala. O profesoara mica, vioaie, cu parul retezat la ceafa, cu palarie baieteasca, pentru ca fuma si citea la berarie pe Nietzsche, era femeia superioara. Iar Geta Ulmeanu, o blonda cu ochii mari, albastri, maritata c-un inginer mai batran si cartofor, era femeia sfanta.
Si, mai apoi, dupa ce marturiseste ca Geta Ulmeanu a fost marea lui dragoste din tinerete, Jean Bart concluzioneaza, atunci cand revedea aceste locuri dupa aproape 20 de ani:
- Nimic nu pare ca s-a schimbat de atunci pe locurile acestea, unde am petrecut o parte din tineretea mea. Dunarea, linistita si larga, cu aceeasi nepasatoare maiestrie, mii de ani aluneca spre mare in lenese inconvairi. De-o parte si de alta aceleasi maluri joase se prelungesc in zare. Zavoaie mari de salcii isi schimba haina verde in fiecare an. Ostroave, pustii si paduroase, se leaga in departare cu mlastini in care vietuiesc si acum salbaticiuni in carduri. In ochiuri de luminis, prin stuf, luceste apa baltii ca cioburi dintr-o oglinda sparta. Si in ele se rasfrange acelasi cer albastru, intins deasupra marii verzi de trestii soptitoare.
Sursa: costeltudor.com