istoriiregasite.wordpress.com: Simone de Beauvoir- sex si filosofie
Simone de Beauvoir a marcat secolul XX prin luarile de pozitie indraznet feministe pentru epoca ei, dar, in mod paradoxal, numele si viata sa raman greu de despartit de cele ale partenerului naravas, Jean-Paul Sartre. Simone de Beauvoir se naste in 1908, la Paris, intr-o familie burgheza scapatata. Tatal, avocat, are mai putin succes la tribunal decat la femei, la artistii teatrali si la jucatorii de bridge. Georges de Beauvoir e unul dintre acei badarani misogini din care epoca respectiva a cunoscut o multime, isi bate joc de nevasta-sa cu orice ocazie, iar cuplul se separa pana cand moartea ii desparte (in cazul lui Georges, in 1941). Simone si sora ei, cu 2 ani mai mica, Helene, sunt instruite, dupa vointa mamei, la scoala Desir, o institutie onorabila mentinuta de citeva domnisoare batrane, zaharisite de bigotism. Simone, cu o fire deja intransigenta si spiritualizata, se gandeste o vreme sa urmeze o vocatie religioasa, inainte de-a inceta brusc sa mai creada in Dumnezeu, la 14 ani, insa fara a devia spre vise de maritis, ori de mama de familie ideala. Inzestrata cu o solida fibra pedagogica, se exerseaza pe sora ei, care o adora si asupra careia se bucura sa-si practice deplina influenta. Alaturi de Helene, Simone de Beauvoir isi petrece timpul citind si studiind, mai ales in timpul vacantei, pe marile proprietati din sud-est ale familiei. Dar in curand Zaza, Elisabeth Mabille, intilnita la 10 ani, la scoala Desir, ia locul lui Helene in inima tinerei. Relatia cu cea mai buna prietena va contura modelul pe care scriitoarea il va pastra pentru adevarata iubire: o relatie de la egal la egal. Zaza ramane totusi o domnisoara cuminte, cu ambitii conformiste. In mai multe randuri, Simone de Beauvoir o indeamna sa renunte la visele de a deveni sotie si mama model, sa nu se lase legata in catusele catolicismului. In zadar. Se indeparteaza de Zaza, dupa bacalaureatul lor din 1924, dar atunci cand complicea ei moare in urma unei meningite fulgeratoare, Simone, in culmea disperarii, se invinovateste ca n-a stiut s-o smulga din viata ei burgheza si din spaimele ei. Se grabeste sa acuze mediul ca a macinat-o, aratand cu degetul spre acest ambient in care emotiile n-au drept de existenta, in care elanul vital e sfaramat. In favoarea surorii sale Helene va duce, cu o furie sporita, lupte care isi vor da roadele, mai ales cind va obtine posibilitatea de-a o indruma pana la bacalaureat, impotriva dorintei mamei lor, care spera sa scoata macar o singura buna burgheza, din doua fete!bSimone insasi s-a pomenit ca i s-a interzis, la vremea aceea, candidatura ca studenta la Scoala Normala Superioara si frecventarea cursurilor de filozofie de la Sorbona! S-a repliat la Sainte-Marie de Neuilly, o cale mai putin glorioasa, dar elanul ei s-a compensat. Rebela, Simone de Beauvoir nu e mai putin influentabila si, pentru a se intoarce in pluton, se gandeste vreo cateva luni sa se marite cu varul ei. Dar intalnirea cu Jean-Paul Sartre va sterge orice ispita de slabiciune. In 1929, Simone de Beauvoir il cunoaste mai intai pe Maheu, un prieten al lui Sartre, la Bibliotheque Nationale. El e cel care, in aceeasi zi, ii da porecla de Castor, pe care stralucitul filozof i-o va atribui pana la sfarsitul vietii. E invitata la o intilnire colectiva de studiu, in vederea titularizarii la filozofie, impreuna cu trioul de fosti studenti normalieni: Maheu, Nizan si Sartre. Acesta din urma, mare fustangiu, cat pe ce sa fie impresionat de expunerea despre Leibniz a candidatei la titularizare, ii pare lui Simone mai intii foarte urat! O data o trimite chiar pe sora-sa la intalnire, in locul ei. Dar prestigiul tanarului ganditor ii invinge reticentele dupa cateva saptamani. Obtin ambii, ex aequo, titularizarea pe catedre de filozofie, locul intai oficial fiindu-i atribuit pana la urma lui Sartre, pentru a-l consola ca fusese picat la concursul din anul precedent. Mironosita de Simone nu i se da fizic decat la venirea verii, dupa ce Jean-Paul a urmarit-o romantic pana la proprietatile din sud-est ale familiei. Tatal, surprinzandu-i pe amanti, ii porunceste lui Sartre sa dispara de-acolo. Sartre il infrunta. Refuzul lui de-a negocia cu morala puritana o epateaza pe Beauvoir, iar scena consacra ruptura de parinti a tinerei profesoare titulare. Din toamna, ea se muta intr-o camera din apartamentul bunicii si se multumeste cu scurte vizite de politete la parinti. Timp de peste un an, scrie sau iese cu Sartre, pana la numirea lor la catedra, in 1931, unul la Marsilia, celalalt la Havre. Departarea consolideaza iubirea si incepe astfel o lunga corespondenta, in care Sartre fixeaza principiile relatiei dintre ei. Cum a convins-o oare pe Simone de Beauvoir ca o relatie conjugala are nevoie de al treilea partener sexual, pentru a-si exprima pe deplin consistenta? Simone refuza minciuna burgheza si constrangerile, fireste, dar ideea de-a o include pe una dintre propriile ei eleve, apoi prietene si in curand amante in cuplul pe care-l formeaza cu Sartre nu vine de la ea, cu siguranta. Pe cind ambii predau la Rouen, in anul urmator, Sartre ii cere efectiv sa iasa el singur cu tanara Olga Kosakiewicz. O transforma in amanta lui; Simone de Beauvoir il imita curand. O forma de sfidare? Nu i-a ascuns ca sufera de pe urma acestei relatii in triunghi, dupa cum a suferit din cauza nenumaratelor amante de mai tarziu ale partenerului ei, capabila sa suporte orice pentru a fi sigura de eternitatea relatiei lor. Sartre n-a trisat niciodata, nici in practica, nici in teorie. A anuntat dinainte ca nu e de-acord cu insuratoarea, cu fidelitatea, cu coabitarea si cu promisiunile (au stabilit un contract pe doi ani, pentru inceput). Simone de Beauvoir, pentru a-si pastra independenta, considera ca e in interesul ei sa adopte acest model sub forma de antimodel. Profund indragostita de filozoful ei, isi petrece timpul predand, muncind, scriind si, cand apare prilejul, isi potoleste simturile in compania fetelor, uneori chiar a propriilor eleve, ceea ce va atrage excluderea sa din sistemul national de educatie, in 1943. Trebuie spus ca iubirea nu reprezinta hrana esentiala a vietii lui Simone de Beauvoir, posedata de scris, o adevarata munca, dupa cum tine s-o reaminteasca autoarea care detesta ca, la femei, creatia literara sa fie considerata doar un fel de broderie.

Gandirea in doi

Mai mult decat prin sentimente, Simone de Beauvoir si Jean-Paul Sartre sunt legati prin trasee intelectuale paralele: titularizarea comuna, pasiunea pentru scris, placerea efortului si a teoretizarii, atentia indreptata spre contemporani. Politica nu face parte, chiar de la inceput, din campul lor de investigatii. Raman senini in fata razboiului din Spania, in 1936, convinsi ca republicanii vor invinge. Transferati ambii la Paris, isi reconstituie cercul de adepti din jurul lui Sartre, printre care Jacques-Laurent Bost, care va ramane prieten fidel al lui Simone si se va insura pana la urma cu Olga. Abia daca ii intereseaza acordul de la München, din 1938. Isi dedica viata literaturii, cu succes pentru Sartre care publica Greata, apoi Zidul, in timp ce Simone de Beauvoir se pomeneste refuzata la Editura Gallimard cu prima ei culegere de eseuri. Sartre e cel care ii da acest sfat intemeiat:
- Pune mai mult din tine in cartile tale.
In 1943, apare Invitata, primul roman, incununat de succes, al lui Simone de Beauvoir. Descrie suisurile si coborasurile unui cuplu in 3. Razboiul nu le transmite, la declansarea sa, un elan de rezistenta celor doi filozofi, dar ii arunca in nelinistea despartirii reciproce, odata cu inrolarea pe front a lui Sartre. Cazut prizonier, ramane timp de noua luni intr-un lagar militar din Germania, de unde evadeaza in 1941. Dupa terminarea razboiului, pentru a realiza un reportaj, Sartre calatoreste in Statele Unite. Acolo se indragosteste la nebunie de Dolores, o tanara frantuzoaica expatriata. Simone de Beauvoir, condamnata sa fie cea care asteapta, se lanseaza in cercetari savante la Bibliotheque Nationale despre conditia feminina, sperand sa-si alunge astfel nelinistea. In timp ce isi strange notitele, fara a sti ca o vor ajuta la scrierea cartii Al doilea sex, cea mai importanta opera a sa, intalneste iubirea clasica in persoana lui Nelson Algren, scriitor din Chicago, care habar n-are de teoriile sentimentale sartriene. Acesta persista indelung, si rabdator, in rugamintea de-a se casatori cu ea si de-a se stabili impreuna in Statele Unite, caci el, scriind despre propria sa tara, n-ar putea s-o paraseasca, dar Simone de Beauvoir ii opune acelasi argument, la care se adauga legatura indestructibila cu Sartre. Nelson Algren, dupa ce-i face curte grijuliu, urmand toate regulile artei (inel, promisiuni, declaratii, schimb de scrisori patimase), renunta in 1951, recasatorindu-se cu fosta sotie si raspunzandu-i lui Simone, care ii propune continuarea prieteniei:
- Nu-i vorba de prietenie. Niciodata nu ti-as putea oferi mai putin decat iubirea.
Beauvoir ramane cu inima franta, dar ea reprezinta deja in Franta figura de referinta a unor lupte care nu mai sunt legate de parintele existentialismului.

Beauvoir, militanta

Simone de Beauvoir a obtinut un succes rasunator cu Sangele celorlalti, in 1945, dar abia in Al doilea sex, aparut in 1949, carte de capatai a feminismului, de o mie de pagini, care provoaca opinii diverse in opinia publica, lanseaza dezbaterea in randul intelectualilor si al mass-media. Descrie aici oprimarea masculina, descifrabila atat in inegalitatile inevitabile din lumea muncii, unde femeile sunt supuse discriminarilor, hartuielilor, concedierilor abuzive din cauza faptului ca raman insarcinate, cat si in sfera intima, unde sunt victimele violentelor fizice si morale, reduse la tacere si tinute in ignoranta, lasate gravide impotriva vointei lor, mentinute in limitele activitatilor domestice sau ale distractiilor din timpul liber. Departe de a-i acuza pe barbati pentru aceasta soarta trista, Simone de Beauvoir le invita pe femei sa-si ia destinul in maini, sa manifesteze, sa lupte. Devine tinta amenintarilor cu moartea, e coplesita de injurii in presa, mai ales in cea de orientare catolica. Francois Mauriac ii scrie unui prieten de la Temps modernes, la care scriitoarea feminista colaboreaza:
- De-acuma stiu totul despre vaginul patroanei dumneavoastra.
Lumea o crede pe jumatate nebuna sau isterica, un cuvant vehiculat de psihanaliza, domeniu in care Simone de Beauvoir vede mana demonului misogin incarnat de Lacan si de care se fereste cat poate: disciplina ar readuce-o pe femeie la natura sa asa-zis feminina, dar femeie nu te nasti, ci devii, scrie ea. De fapt, abia odata cu evenimentele din mai '68 si cu miscarile feministe americane, Al doilea sex devine o noua biblie, daca putem spune! Tezele lui Simone de Beauvoir vor gasi atunci un ecou care va depasi dimensiunea polemica a textului. Pentru moment, ea continua sa-si afirme pozitiile marxiste, alaturi de Sartre, cu numeroase calatorii comune in China, in URSS, in Cuba si cu o privire critica asupra comunismului si a egalitarismului, impuse cu tancul in Europa de Est (cei doi condamna sever invazia sovietica a Budapestei, din 1956, mai ales). Ei se pronunta fara ocolisuri, dar nu si fara riscuri (sint tintele unor atentate), in favoarea independentei Algeriei, semnand impreuna Manifestul celor 121, pentru dreptul la insubordonare. Sartre nu imbratiseaza totusi feminismul lui Simone de Beauvoir, decat teoretic. Declara mai ales in Le Nouvel Observateur, in 1977:
- Ceea ce e minunat la Simone de Beauvoir este ca are inteligenta unui barbat (si vedeti, in sensul in care vorbesc aici, sint cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei.
Fara nuanta umoristica, era greu de inchipuit o viziune mai misogina! Dar Castorul nu se razvrateste.
In ritmul meandrelor iubirii, se intalnesc adesea la Cafe de Flore, devenit cartierul lor general, Sartre locuind in piata Saint-Germain-des-Pres, iar Simone de Beauvoir ramanand itineranta, prin hotelurile din Cartierul Latin sau din Montparnasse. Calatoresc impreuna in mod regulat, pentru conferinte sau din placere, cum ar fi periplul ritualic din fiecare vara la Roma. In 1954, apare Mandarinii care-i aduce, lui Simone de Beauvoir, Premiul Goncourt. Aceasta descriere a mediilor intelectuale de dupa razboi si din timpul razboiului rece, totodata o evocare a imposibilei iubiri cu Nelson Algren, suna ca o carte de consolare. Din banii de premiu, Simone de Beauvoir isi cumpara primul si ultimul domiciliu, un mic atelier dotat cu un vitraliu imens, pe Rue Schoelcher, aproape de cimitirul Montparnasse. Are 46 de ani si chiar atunci isi va relua viata sentimentala, cu inima palpitind, in bratele unui barbat mai tanar decat ea, dar la fel de talentat, Claude Lanzmann. Va fi ultima iubire, iar el va ramane prietenul fidel.

Asfintitul ametitoarei libertati

Multa vreme, Simone de Beauvoir n-a avut de suferit de pe urma vietii pe care si-a ales-o, constituita din momente de libertate, prietenie intelectuala, lipsa de angajament sentimental si anticonformism. Dar doua evenimente ii vor readuce dureros in minte pretul acestei fericiri: disparitia mamei sale, Francoise, in 1963, si evenimentele din mai '68. Simone credea ca nu va mai avea nici o surpriza din partea mamei sale, careia ii oferise Amintirile unei fete cuminti, pledoarie limpede impotriva educatiei burgheze, totodata cerandu-si iertare intr-un scurt mesaj mazgalit, lasat pe pragul usii. Dupa disparitia tatalui, in 1941, ii facea mamei vizite scurte, politicoase si distante, fara a primi prea multe felicitari pentru Premiul Goncourt, asa cum nu primise nici pentru titularizare. Sora Helene, in schimb, urmase o cale mai conformista. Devenita pictorita, nu fara a incasa criticile lui Simone, care vedea in opera ei o pierdere de vreme burgheza, se maritase cu un inalt functionar, insarcinat, mai ales, cu importante misiuni de spionaj in Est, in favoarea cauzei occidentale! Helene, senina, iubita, traise o vreme chiar alaturi de mama lor, fara conflicte, cu ocazia unei vizite la Paris. Daca n-a avut copii, asta a fost numai din cauza sterilitatii sotului, iar Simone ii reprosa viata indestulata, facila si conditia feminina gregara. Dar in 1963, Francoise de Beauvoir se imbolnaveste de cancer. In timp ce agonizeaza, prada unor dureri groaznice, medicul hotaraste sa se razbune pe fiica. Refuza sa-i administreze bolnavei morfina, azvarlind aceste cuvinte crude:
- Exista doua lucruri pe care un medic n-ar putea sa le accepte, avortul si drogurile.
In 1964, va aparea O moarte usoara, motivul unui nou scandal, abordand probleme tabu cum sunt durerea, moartea si eutanasia. Aflata in doliu, Simone de Beauvoir gusta din plin greutatile unei vieti singuratice si iconoclaste, in timp ce sora ei Helene, sprijinita de un sot grijuliu, priveste trecutul fara ranchiuna si e scutita de vinovatii. Sartre, in ceea ce-l priveste, e stralucitor prin absenta, recent indragostit de Arlette El Kaim, tanara studenta de origine algeriana. Va sfarsi prin a o adopta. Ea ii va purta numele, ii va administra opera, o imensa jignire pentru complicea lui dintotdeauna.bIn mai '68, Simone de Beauvoir primeste alta palma. In timp ce barbatii iau cuvantul si ocupa prim-planul in mass-media, mai ales Sartre, care e indata adoptat de studenti si promovat pe postul de intelept al schimbarilor, Simone de Beauvoir, baba de 60 de ani, e data jos de pe baricade. Revolutia e masculina, analizeaza ea, ca toate lucrurile importante. Nimeni n-o pofteste sa schimbe lumea prin cafenele, e depasita de varsta! Intrucat e obligata sa vorbeasca din rarunchi, organizeaza acasa la ea grupuri de reflectie in jurul libertatii sexuale sau al legalizarii avortului. Toate impreuna, pe Rue Schoelcher, in locuinta devenita cartierul general al feminismului, vor lansa ideea Manifestului celor 343, publicat in Le Nouvel Observateur: 343 de semnaturi de femei care declara ca au facut un avort (Helene de Beauvoir semneaza, de asemenea, din solidaritate pentru cauza). Actiunea lor concreta, pe strazi, in tribunal, pe langa puterile publice, pe langa medici, va duce, in 1976, la Legea Veil, care legalizeaza avortul: in sfarsit! In anul precedent, n-a lipsit mult ca Simone de Beauvoir sa primeasca Premiul Nobel pentru literatura, refuzat de Sartre in 1964. Isi comenteaza dezamagirea, in acest 1975 declarat Anul Femeii:
- Probabil s-au gandit sa nu fie un conflict de interese!

Decaderea

Din 1973, starea sanatatii lui Sartre se inrautateste, iar puterea lui de discernamint, de asemenea. Filozoful n-a stiut niciodata sa reziste la cantecele de sirena ale succesului, la flatari: ale femeilor, dar si ale tinerilor discipoli, nu chiar toti animati de cele mai bune intentii. Odata cu inaintarea in varsta, cu extinderea progresiva a orbirii, pana la a deveni totala, se lasa inselat. Simone de Beauvoir il acuza in special pe Pierre Victor, devenit secretarul lui particular, ca l-a manipulat in 1979, pentru a-l face sa semneze un text publicat, in care isi reneaga pozitiile existentialiste. Acaparat de fiica adoptiva, Sartre n-o mai vede deloc pe Simone, care incaseaza si alte vesti proaste. Nelson Algren, ruinat si alcoolizat, publica o porcarie despre fosta lui amanta, comparand-o cu o camila, pentru a-i descrie ariditatea sufleteasca si uscaciunea in relatiile cu ceilalti. Nu conteaza daca e sau nu adevarat, femeia ridiculizata e totusi cea pe care o iubise! Sartre si Beauvoir isi permit o ultima escapada comuna la Roma, dar sentimentele nu se mai regasesc, acolo unde nici inainte n-au prea excelat, chiar daca Simone de Beauvoir continua sa spuna ca povestea lor a fost samanta esentiala a vietii sale. Din pacate, samanta nu inseamna insa si fericire. Ultima jignire suferita de Simone de Beauvoir e groaznica. In timp ce filozoful ei e pe moarte, din cauza unui edem pulmonar, ea trebuie sa dispara de pe coridorul spitalului, pentru ca vine Arlette El-Kaim, care e langa el atunci cand isi da ultima suflare, la 15 aprilie 1980. Sta in spatele dricului mortuar, alaturi de tanara femeie, dupa ce s-a incercat indepartarea sa, iar domiciliul filozofului e jefuit, fara ca ea sa primeasca vreun singur obiect ca amintire, nici macar obiectele lui personale sau caietele din copilarie! Simone de Beauvoir, care s-a scufundat treptat in alcoolism, pe masura ce Sartre decadea, e victima unui accident vascular, la doua zile dupa inmormantare. Prietenii fideli, Claude Lanzmann, Olga si sotul ei, Jacques-Laurent Bost, sau Sylvie Le Bon, tanara admiratoare si stralucita filozoafa, devenita cea mai fidela complice, vor asista neputinciosi la sase ani de chinuri infernale. Chiar daca Simone de Beauvoir isi limiteaza consumul de alcool, dupa un avertisment sever din partea medicilor, abuzul si-a lasat urmele. De-abia se mai misca, nu-si mai permite decat rareori cate un weekend alaturi de Sylvie si nu se angajeaza la deplasari lungi decat in folosul cauzei, mai ales in Statele Unite, unde se intalneste cu feministele americane. O adopta pe tanara in 1980, imputernicind-o sa aiba grija de opera sa (Sylvie Le Bon va publica dupa moartea ei corespondenta cu Sartre si cea cu Nelson Algren). Helene, sora, va ramane profund ranita de acest transfer al mostenirii. In aprilie 1986, Simone de Beauvoir e internata la spital, in stadiu critic, cu inima slabita de alcool si tutun. Moare dupa 48 de ore, in data de 14, fara a fi rasplatita cu obisnuitul omagiu prezidential, cuvenit marilor personalitati ale acestei lumi. E inhumata la cimitirul Montparnasse, foarte aproape de cartierul general al luptei sale feministe, alaturi de Jean-Paul Sartre, purtand pe cap celebrul ei turban, iar pe deget inelul oferit de Nelson Algren, dovada de iubire si simbol burghez de care ea niciodata nu s-a despartit.

(Sursa: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2009. Traducere din limba franceza realizata de Laszl