Constantin Miu a publicat un splendid eseu pe site-ul monitorcultural.wordpress.com, intitulat SCRIITORUL DIN PROVINCIE, pe care il puteti citi in continuare. Constantin Miu (n. 7.01.1957, Medgidia, jud. Constanta), este critic si istoric literar, poet, prozator. Doctor in Filologie cu teza POEZIA DE INSPIRATIE RELIGIOASA A LUI V. VOICULESCU. Membru al USR, Filiala Dobrogea din 2004.
Discutand cu elevii mei, la ora de dirigentie despre profesiuni, am fost intrebat de ce am ales profesia de dascal ? Raspunsul meu a avut mai intai o afirmatie categorica: daca ar fi sa ma mai nasc o data sau sa traiesc in alta lume (desi nu cred in teza reincarnarii!), tot catre aceasta profesie ingrata m-as orienta! De ce ingrata? Ca este o meserie prost platita e deja un truism! Ca dascal de cuget si simtire romaneasca, trebuie sa citesti tot timpul, sa te documentezi, desigur daca vrei sa-ti onorezi meseria de formator de opinie. Si daca mai pui si suflet in ceea ce faci la ore si vezi ca de la an la an cei atrasi de literatura (in primul rand de lectura) sunt din ce in ce mai putini, vorba lui Toparceanu - Te cuprinde o tristete iremediabila! Eu le spun mereu elevilor mei ca literatura (mai cu seama poezia) trebuie citita cu coltul inimii - ca sa ma exprim in termenii lui Nichita Stanescu. Pasiunea cititului cred ca mi-a fost insuflata de bunicul dinspre mama. El avea obiceiul ca vara, in vacanta, cand mergeam la tara, in zona Vrancei, la vreo 15 km de Focsani, dupa-amiezile sa-si stranga nepotii si sa le povesteasca Aventurile lui Nastradin Hogea (cum ii placea lui sa spuna) sau isi insotea cu gesturi teatrale, dublate de mimica, povestile lui Creanga. Inainte de a invata sa citesc, stiam de la bunicul Costache povestile lui Creanga si, trebuie sa va marturisesc, faptul ca ma atragea spiritul justitiar al unora dintre aceste personaje. Indiscutabil, bunicul avea harul povestirii. Si acum, dupa atatia ani, ori de cate ori recitesc aceste bijuterii literare, imi amintesc felul cum bunicul facea din fiecare poveste in parte o microsceneta. Dar si sora tatalui, mama Ica (o chema de fapt, Florica, insa aflat la o varsta frageda, n-am putut sa-i pronunt numele decat Ica si toata lumea asa i-a spus), o femeie extraordinara, a doua mama pentru mine, si ea si-a pus amprenta, augmentand pasiunea de care vorbeam. De la ea, am retinut mai ales basmele lui Ispirescu, cele ale lui Andersen, ca si cele ale fratilor Grimm. Fie ca povestea, fie ca citea, mama Ica isi modula vocea, in functie de personaje: benefice ori malefice. Ca si bunicul Costache si mama Ica isi insotea lectura cu gestica. Poate de aceea, multa vreme am crezut in existenta unor asemenea personaje! Seara, inainte de culcare, aveam portia de povesti. Biata femeie, uneori adormea, iar eu o trezeam, reprosandu-i: Iar ai adormit si nu mi-ai spus cum a scapat Fat-Frumos de Capcaun! Si chiar daca ma certa mama ca nu las lumea sa doarma, eu tot insistam: Parca nu stiu ca era de fata! Nu trebuie sa mai citeasca, doar sa-mi spuna! Cand eram clasa a V-a, s-a organizat in scoala concursul Cel mai bun povestitor. Incurajat de colega de banca, am participat si eu si m-am bucurat de premiul obtinut, pentru ca era cel mare. Aici se cuvine sa precizez ca naratiunea trebuia sa fie inedita. Mi-am amintit de doua basme, pe care le auzisem de la mama Ica, dar din pacate nu mai stiam la unul incipit-ul, iar la celalalt partea finala. Am intrebat parintii, daca-si amintesc autorul, relatandu-le ce stiam. Am cautat apoi, in colectiile aflate in biblioteca de acasa, dar n-am gasit. Atunci, m-am decis: am retinut din fiecare basm spiritul de aventura si pentru secventele cu inclinatii spre horror, contracarate de personaje justitiare, am nascocit eu altele. Asa a iesit prima mea proza, pe care, din pacate, am ratacit-o. Scriitorul nu trebuie sa aiba studii filologice, insa acest aspect, dupa umila mea parere, devine obligatoriu pentru istoricul si criticul literar. Model pentru mine este George Calinescu, pe care-l admir nu numai pentru monumentala sa Istorie a literaturii romane, dar si pentru ca si-a incercat talentul si in poezia de tip clasicist, ci si pentru ca a lasat si cateva romane care nu pot fi ignorate: Enigma Otiliei, Cartea nuntii, Scrinul negru si Bietul Ioanide. Pe Calinescu l-am descoperit de la fostul meu profesor din liceu, Costica Bustiuc, domnia sa apreciindu-l in termeni superlativi, pentru formatia sa intelectuala. Acelasi lucru pot spune si eu despre parintele meu spiritual - desigur, pastrand proportiile - acest om fiind licentiat in litere, teologie si drept. De altfel, inclinatia spre teologie (dupa Revolutia din decembrie 1989, mi-am trecut Masteratul, la Geneva, Colegiul Ecole du Maitre, cu teza Les Dons du Saint Esprit) are doua aspecte spirituale: exemplul domnului Bustiuc si cel al unchilor si verilor mamei, toti teologi, din zona Vrancei, care au facut inchisoare pentru ideologia legionara, imbratisata mai mult sau mai putin transant. Cred ca e momentul sa fac publica o poezie inchinata dascalului meu de cuget si simtire romaneasca, scrisa cu ocazia revederii dupa 20 de ani de la terminarea studiilor liceale:

RECUNOSTINTA
Parintelui meu spiritual, Costica Bustiuc

Si chiar de nu mai am parinti
De carne si de sange,
Caci au plecat printre cei sfinti,
Iar inima-mi ii plange,
Te am pe tine-acum, parinte,
Iar eu pe veci te-oi tine minte.
In fata ta ma plec smerit,
Pentru iubirea ce-ai sadit
Cu maini de gradinar de soi
Si-ai dat din suflet un altoi.
Iar daca azi sunt flama vie
Sa stii ca-ti datorez si tie.
Activitatea publicistica mi-am inceput-o in 1984, cand redactorii de la revista clujeana, Steaua, mi-au solicitat un eseu despre proza lui V. Voiculescu. In vara aceluiasi an, il cunoscusem, la Terebesti (jud. Sau Mare), prin fostul meu coleg de facultate - Cornel Munten - pe dl Nae Antonescu, vechi colaborator la Steaua. Dupa un schimb de misive, la un moment dat, mi-a scris ca a discutat cu cei din redactie, cu domnii Aurel Rau si Constantin Cublesan, si mi-a transmis solicitarea lor - eseul de care am amintit. Asa a inceput colaborarea mea cu gruparea literara de la Steaua. Intre 1982-1989, obisnuiam sa discut cu un coleg, de la alt liceu din Medgidia, despre prozele fiecaruia. Profesorul de rusa, Boris Soseanu, ma tinea la curent cu productiile literare aparute in Literaturnaia Gazeta. Perestroika lui Gorby se facea resimtita si in productiile literare rusesti. Ceea ce m-a frapat era maniera de abordare a subiectelor, foarte apropiata de cea a scrierilor noastre: erau fapte banale, surprinse in registru absurd, sustinute prin paradox si ironie. Singura deosebire era ca in cazul nostru prozele nu puteau fi inca publicate. In 1988, am trimis cateva proze la Concursul literar Tudor Arghezi, editia a VII-a, obtinand Premiul I si Premiul revistei Ramuri din Craiova. Spre sfarsitul aceluiasi an, am participat la concursul literar initiat de Editura Scrisul romanesc, presedintele juriului fiind poetul Marin Sorescu. In acea perioada, nu puteai debuta editorial, pana nu treceai de proba debutului colectiv. Din volumul trimis la concurs, mi-au fost selectate, fara a fi fost consultat, trei proze. Asta n-ar fi mare paguba, insa redactorul de carte (caruia nu merita sa-i dau numele!) mi-a modificat in mod grosolan finalul uneia dintre ele, fara a ma preveni, spre a fi in ton cu IEPOCA de aur, desi nu avea nicio legatura, finalul fiind unul in absurd! Nici macar nu s-a sinchisit sa revina asupra textului, cu varianta originala, avand in vedere ca volumul a vazut lumina tiparului in ianuarie 1990.
xxx
In ceea ce ma priveste, e pretentios sa vorbim de cariera scriitoriceasca. De ce? Pentru ca aceasta ar presupune ca din literatura imi castig existenta. Sa nu uitam ca in Romania zilelor noastre, scriitorul si indeletnicirea sa - scrisul - nu sunt cuprinsi in nomenclatorul agentilor si al meseriilor remunerate. E drept ca in perioada proletcultista, o poezie sau un articol aparute pe prima pagina de ziar, in care se preamareau cuceririle revolutionare ale clasei muncitoare, aduceau autorilor beneficii pecuniare exorbitante. Au trecut acele vremuri si de mult nu se mai scrie literatura angajata. Dreptul de autor, chiar daca e recunoscut prin lege, este - de cele mai multe ori - fie ignorat, fie la discretia editorului. La primele 3 carti, dreptul de autor mi-a fost stabilit (ca sa nu spun impus!) la 5 %, iar mai apoi la 7, 10, ca sa ajunga, cu chiu cu vai, la 15 %. Cand am indraznit sa solicit mai mult, argumentand valoarea cartii (sprijinindu-ma pe aprecierile din cronicile de intampinare - amintesc aici doua carti: V. Voiculescu - poet isihast si Tipologia personajelor feminine in proza lui Marin Preda) si, prin urmare, o suplimentare de tiraj, tratamentul aplicat a fost politica pumnului in gura, replicandu-mi-se: Daca nu-ti convine, mergi dumneata in alta parte!
Am sa dau un exemplu, ca sa se inteleaga pana unde a coborat moralitatea unora dintre editori. Acum 10 ani, am vazut la TVR1 o emisiune moderata de Vartan Arachelian. Participau Sabina Maduta si Ioan Papuc - doi editori, buni cunoscatori ai operei scriitorului nascut la Parscov - V. Voiculescu. Peste vreo doua saptamani, am gasit la o librarie din Constanta o carte, la sfarsitul careia editorul - sus numita doamna - anunta un concurs de receptare a operei lui Voiculescu. Tocmai terminasem cartea despre poezia religioasa a lui V. Voiculescu. Pe scurt, am luat legatura cu editorul si intre timp am facut rost si de 3 milioane de lei (cu toate ca in anuntul pentru concurs se mentiona ca editura suporta cheltuielile de tiparire a volumului castigator), bani imprumutati de la preotul paroh din Medgidia. Cand a aparut exemplarul de semnal, acesta mi-a spus sa-i comunic doamnei Maduta ca nu mai vrea banii din vanzarea cartii, ci atatea carti cati bani mi-a imprumutat, caci le va vinde el la cativa seminaristi de la facultatile de teologie din Constanta si Galati. Tirajul a fost de 1000 de exemplare. Restul de 700 le-a oprit editorul. Eu doar am vazut cartea tiparita! A se retine ca i-am adus doamnei respective cartile, de la tipografie, la ea acasa. Altul sa fi fost in locul meu ar fi plecat cu ele! Doua lucruri bune a facut totusi aceasta femeie: a obtinut de la Ministerul Culturii alte 2 milioane de lei, ca sprijin pentru editarea acestei carti si a lasat cateva exemplare la Casa memoriala a poetului, precum si la Biblioteca judeteana din Buzau, ca si la Biblioteca Nationala. Si inca ceva: nici pana in ziua de azi nu am vazut vreun leu ca drept de autor! Dupa umila mea parere, cariera literara - ca de altfel oricare alta cariera profesionala - n-ar trebui sa depinda de locul unde vietuieste practicantul! Si asta pentru simplul motiv ca Omul sfinteste locul! Bunaoara bojdeuca din Ticau a fost ridicata la rangul de Panteon literar de catre Creanga si cu siguranta el n-a avut complexe de provincial. Insa, in zilele noastre situatia e cu totul alta. Si aici, se cuvine sa exemplific. Cu un alt prilej, am relatat intr-un articol publicat de revista craioveana Mileniu imprejurarile in care l-am cunoscut pe poetul Marin Sorescu. Din 1986, cand l-am cunoscut la Brasov, cu ocazia colocviilor de critica literara, organizate de redactia revistei Astra, pana in 1996, cand a murit Sorescu, am avut cu acesta o colaborare asidua, si pe vremea cand era redactor sef la Ramuri si dupa revolta lupilor tineri de la revista craioveana, cand poetul de la Bulzesti a reinfiintat Literatorul. Ei bine, cand l-am sunat intr-o seara, sa-l intreb daca eseul trimis e pe masura exigentelor sale, Sorescu m-a rugat sa-l mai trimit o data, caci i se spusese ca s-a ratacit in redactie! Era furios, mi-a zis ca a fost intrebat:
- Cine este acest Miu din provincie, pe care dumneata il tot publici in Literatorul?
Scriitorul din provincie, mai cu seama cel din localitatile mici, cum e cazul orasului meu, Medgidia, este un solitar. Nu exista asa-zise cafenele literare, unde sa se schimbe idei, ori sa se comenteze vreo carte recent aparuta sau sa se citeasca din productiile literare proprii. Pe la sfarsitul anilor '70, fiinta la Medgidia un cenaclu literar, condus de inginerul Marcel Moldoveanu. Acolo, fiecare membru citea din creatiile proprii - poezie sau proza -si se discuta pe marginea lor. De asemenea, cel putin o data pe luna, se faceau descinderi la institutiile si fabricile din oras, unde cu acordul conducerilor aveau loc sezatori literare: recitalurile de poezie erau insotite si de muzica folck - in voga in acei ani, ca urmare a modelului Cenaclului Flacara, condus de Adrian Paunescu.
Autor: Prof. Dr. CONSTANTIN MIU

(Sursa: monitorcultural.wordpress.com)