Cristina Iancu a scris acum 21 de ore, pe Facebook, un text emotionant despre jurnalistul Gica Voicu, care stia ca in Romania nu se mai face jurnalism, ca nu se mai poate sau nu se mai vrea:
Nu pot sa scriu mare lucru. Nu prea stiu ce sa scriu. Vreau doar sa relatez, asa, ca un material, cum ii placea sa spuna, cu suflet si gand la domnia sa. La unul dintre posturile de lucru, din partea din spate a redactiei, statea domnul Voicu. Gica, cum ii spuneau toti, in afara mea si a Anei. Mai degraba ca un garant al ceea ce era presa candva, decat ca participant. N-am inteles de ce. N am inteles de ce un erudit nu voia sa spuna, dar mai ales nu voia sa scrie. De fapt, nu putea. A sintetizat Marina Constantinoiu. Astepta sfarsitul drumului. Intr-o redactie. In cele cateva discutii pe care le-am avut cu el, am privit deseori in jos. Pentru ca am vazut cu cine vorbesc. Am stiut din trei propozitii. Si discutia mi se parea brusc meschina. Mica. Aiurea si degeaba.
- Domnule Voicu, ce s a intamplat in Antene?
Eu nu l-am intalnit in Antene. Dar stiam povestea. Ce s-a intamplat in Antene este, da, o intrebare. La care am raspuns, dar nu vi-l pot impartasi. Sunt lucruri care daca nu au rezolvare, mai bine le-ngropi. Nu se mai face jurnalism. Nu se mai poate sau nu se mai vrea. Am inteles asta. Am inchis subiectul demult.
- Cum vedeti site-ul?
- Il vad ca pe un ziar. Dar nu acum si nu asa. O sa va spun cum trebuie sa fie.
Si apoi idei, framantari, sedinte, nervi, incompatibilitati, orgolii. Deh, redactie. Cand el stia. Cata putere! Cata demnitate! Afara ploua. Nu furios, ci calm, asezat. Ca o zbatere. E si frig. Dar nu chiar atat de frig. Si la unul dintre posturile de lucru, acela din partea din spate a redactiei, scaunul sta impins jumatate sub birou, atat cat sa i se zareasca spatarul, sa vedem bine spatarul, iar ecranul monitorului e negru. Pentru ca e inchis. Putin cate putin, gandurile, teama, dorul, durerile, deznadejdea, furia, intrebarile, ale lui, s-au dus cu el. Si muntii de carti. Si incomensurabila modestie. Si zambetul. A ramas umbra, viziune. Pe care a dat-o, a impartasit-o, in generozitatea-i. Au ramas si copiii.
- Domnule Voicu, sa stiti ca Simona Halep e numarul 1 mondial, ar fi fost bine sa scrieti despre asta.
Colegii mei, ai lui, invata-vor din asta mult. Si chiar daca ploua, chiar daca trecem prin asta, toate raman la fel, pamantul se invarte, universul ruleaza. Azi o sa fie, curand, ieri. Dumnezeu sa aiba grija de marele lui suflet.