AMPress: Ultimul articol primit de la Ion Marin
Bunul meu prieten si colaborator publica, in 3 martie, 2016, ultimul sau material in AMPress. Nimic nu-i anunta boala care avea sa-l reteze in doar cateva luni, la 61 de ani. Fusese la Sangeru cu Teodora, se bucura pentru pietrele mele si ne tot certa ca nu venim si noi la ei, la tara, undeva in campie, unde mostenise o casuta si un teren de gradina pe care se bucura sa-l lucreze singur. Pe cat de nemilos era Ion Marin in anchetele cu politicieni, pe atat de catifelat devenea scriind despre satul romanesc. Reiau, cu bucurie, textul publicat de AMPress, text sensibil si dureros, pe care mi l-a trimis la inceputul unui martie care pentru el avea sa fie ultimul. Fie-ti drumul neted, prietene Ion, spre satul din cer in care ai fost mutat fara avertismente, fara junghiuri care sa anunte boala, fara nimic care sa-ti vesteasca marea calatorie. Drum bun!
Lucian Avramescu
ION MARIN: Satele noastre dragi
Saptamana trecuta, la Muzeul Satului, unde altundeva mai nimerit, s-a intamplat o alta poveste frumoasa, menita sa aduca din nedreapta uitare inefabilul din noi tezaurizat in satul romanesc la care nu multi mai tresar, iar autoritatile aproape deloc. Dar asa cum ne-am obisnuit, sunt altii gata sa ne suplineasca, asa cum de ani buni o face printul Charles, incercand sa ne convinga ca nimic nu se compara cu acea imbinare de autentic, natura si traditie pe care o ofera lumii plaiul romanesc. El s-a oprit la Viscri si in alte cateva catune transilvane, dar in toata tara buchete de sate la fel de daruite isi asteapta salvatorul lor. Si uneori apare nu neaparat inzorzonat in titluri nobiliare ci ca un inimos organizator care vede inaintea noastra ceea ce ochii nostri blazati baleiaza fara contur. Mi-au trecut astfel de ganduri vazand cata munca si cat efort depune o organizatie ce a gasit puterea si inspiratia sa focalizeze asupra nedreptatitului univers rural un soi de competitie ce scoate la lumina valori si traditii intr-o forma moderna si incitanta, pastrand acea patina inconfundabila de vechime si perenitate. Vorbesc de concursul sau festivalul, mai corect spus, numit SATELE CULTURALE ALE ROMANIEI organizat de Asociatia Satele Frumoase ale Romaniei (ASFR) condusa de domnul Nicolae Marghiol. Domnia sa a reusit sa atraga intre sustinatorii sai prestigiosi Ambasada Frantei si Delegatia Walloniei din Bruxelles cu scopul promovarii patrimoniului cultural si turistic al satelor romanesti. In ziua decernarii premiilor, intamplator o insorita zi a primavaraticului februarie din acest an, in sala de conferinte si pe aleile Muzeului Dimitrie Gusti infloreau straiele traditionale ale satelor prezente odata cu oferta lor culturala, conform criteriilor impuse de organizatori. Intre cei premiati au fost, cum se si cuvine, reprezentantii unor localitati de rezonanta, precum Dragus si Bontida dar si altele de care a auzit mai putina lume pana acum cum ar fi Vacareni din judetul Tulcea sau Prundeni din Valcea. Am observat, de altfel, ca multe din aceste sate sunt din zona de deal si de munte, avand un potential turistic recunoscut, locuri de vacanta de unde nu lipsesc pensiunile, dar si manifestarile folclorice de traditie si ma gandeam ca ar fi un bun prilej si pentru zonele mai vaduvite in aceasta privinta, pentru satele de campie, din randul carora nu am vazut vreunul acolo, cel putin la aceasta editie, sa incerce sa-si valorifice potentialul cultural pe care multe il au. Sigur, ar fi nevoie si de o cunoastere mai buna a concursului, dar urmarind presa nu mi s-a parut ca s-a acordat interesul cuvenit, in orice caz, nici pe departe comparabil cu ceea ce propun televiziunile noastre si media in general despre spatiul rural. Si am din pacate atatea exemple, dar in acest context mi se pare o blasfemie sa vorbesc de Las Fierbinti si fierbinteala manelisto-tiganeasca de pe posturile care sunt dedicate folclorului. O imagine mizerabila sau mizerabilista despre satul romanesc este promovata si de sociologi sau de analistii care se pricep la toate, mai putin la regulile limbii romane, ca de cele ale bunului simt nici nu are rost sa mai vorbim, care tot numara privatele din fundul curtii si se amuza la emisiunile tembele ce gasesc sau mai curand fabrica indivizi care chipurile nu stiu in ce tara si in ce an traiesc, fara sa vada ca atatea comune s-au schimbat radical, iar o explicatie sta in ceea ce le-a lovit cel mai tare: plecarea tinerilor spre a munci in strainatate. Paradoxul vi-l explic imediat. Cei mai multi dintre ei vor sa revina macar la pensie si drept urmare si-au cladit in satele lor parasite niste case aratoase, cu toate dotarile, in care mai trebaluieste cate o batranica uitata de Dumnezeu si uneori cate un nepotel de care are grija pana il vor lua parintii in Spania sau in Italia unde se descurca si ei cum pot, dar nu uita sa stranga banul pentru casa din sat. E adevarat ca ulita a ramas, de cele mai multe ori, prafoasa ca in copilaria lor, desi ei platesc impozite locale, chit ca nu-si achita taxe de pensie si poate ca nu o fac gandindu-se ca punand un ban deoparte isi vor trai batranetile linistite si poate indestulate in gospodaria in care s-au nascut. Nu am vazut acest fenomen analizat niciunde, desi este izbitor, ca doar acele casoaie semiparasite rasar peste tot, in schimb sunt reiterate la nesfarsit vorbele de ocara si de dispret. Si de aceea se cuvine a aprecia si mai mult ceea ce face dl Nicolae Marghiol cu asociatia sa ce poarta chiar in titlu orientarea catre luminarea a ceea ce este frumos, peren, cultural in satul romanesc, in care vrem, nu vrem, continua sa vietuiasca jumatate din populatia tarii.