Amos News trece in revista problemele la ordinea zilei care ii preocupa pe editorialistii din presa scrisa. Adrian Vasilescu comenteaza in Ziarul Financiar: Un pod nu prea indepartat.
Regula nu are exceptii: cine a intrat in Uniunea Europeana va adera si la euro. Exista doar doua derogari. Primele si ultimele. Cele acordate Danemarcei si Marii Britanii. Lor li s-a ingaduit amanarea, nu exceptarea. Suedia insa, care nu se bucura de niciun fel de derogare, a decis singura, prin referendum, sa fie o exceptie: indeplineste conditiile, are poarta deschisa in zona euro, dar amana (inca!) aderarea.
In cursa sunt acum sapte tari: Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania si Ungaria. Acele tari din fostul contingent comunist -membre ale Uniunii Europene -, care sunt asteptate in zona euro... cand vor merita. Romania a anuntat vineri anul sustinerii examenului: 2015. Va urma, desigur, spre acest pod ce nu mai este prea indepartat, calea pe care au pasit acele tari din lotul 1 mai 2004 ce au sustinut deja examenul pentru euro. Experienta celor trei tari, Slovenia, Slovacia si Estonia, ne poate fi de folos. In sensul cel mai sanatos cu putinta: pregatirea pas cu pas pentru a indeplini toate criteriile, atat pe cele de convergenta nominala, cat si pe cele de convergenta reala.
O scurta privire inapoi, in istoria recenta, ne va fi de ajutor. La inceputul anului 2000, dupa perfectarea documentelor privind angajarea noastra in cursa aderarii, Romania a batut palma cu Comisia Europeana pentru o cursa de sapte ani. Trasand si linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Trei guverne de culori politice diferite, unul dupa altul, s-au angajat sa duca la bun sfarsit acest program. Si chiar l-au dus la bun sfarsit. Dupa 1 ianuarie 2007, de indata ce aderarea la Uniunea Europeana a devenit fapt implinit, am inceput din nou sa masuram timpul. Am intrat atunci intr-o alta cursa, tot pe termen mediu, cea a integrarii europene.
Dar ce inseamna, in cazul Romaniei, integrare europeana? Pe scurt, sa adaugam structurilor noastre europene, definite prin trei puncte cardinale, geografic, cultural si juridic - caci am aderat deja -, pe cel de-al patrulea: economic. Nu mai putem evita nicicum cea de-a patra restructurare, in plan economic, daca vrem ca societatea romaneasca sa devina suta la suta europeana prin continutul vietii sale de zi cu zi.
Romania are nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Numai ca nu poate fi intinsa atat de mult cat ne-am dori plapuma economiei incat sa acopere toate aceste nevoi, plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor. Fiindca n-am face altceva decat sa cumparam ori sa vindem iluzii. Dar nici nu mai avem vreme sa amanam valorificarea tuturor acelor resurse ce pot fi efectiv adunate din piata interna. O decizie inteleapta nu mai poate intarzia. Atat viata in Uniunea Europeana, cat si nevoia iesirii din criza presupun, pentru economia noastra, noi exigente calitative, noi constrangeri. Conjugate desigur cu obligatia de a ne dezbara de multe dintre relele noastre deprinderi.
Dupa ce, timp de multi ani, am epuizat o buna parte din resurse intr-o incercare disperata de a trai mai presus de puterile noastre, ne-am trezit ca pretul consumului fara reforme e tot mai greu de platit. Caci il platim cu servicii mult ramase in urma, cu o industrie si agricultura ce nu pot sa asigure oferta ceruta, cu o productivitate a muncii care tine in loc cresterea salariilor si sufla in focul inflatiei. Economia nu produce inca bani care sa fie investiti in actiuni de anvergura.
Angajarea intr-o cursa dura, de trecere la euro, e de natura sa grabeasca schimbarea asteptata. Iata insa ca voci nu numai numeroase, dar si influente din clasa noastra politica, ori din randul analistilor financiari, se arata alarmate. Motivul? Momentul propus ar fi mult prea apropiat! Si nu s-au dat inapoi sa afirme ca nu e cazul sa ne grabim si sa trecem repede la euro. Nu ne-a ajuns inca imensa cantitate de amanari de care am avut parte din decembrie ‘89 si pana astazi? As fi curios sa aflu ce alternativa au criticii deciziei de trecere la euro in 2015.