Pe pagina sa de facebook, scriitorul si sociologul Sorin Radulescu publica un reportaj exceptional, cu titul: AMINTIRI DEZAMAGITE. Reportajul a fost facut in toamna anului trecut, la Bailesti, la Festivalul Zaibarului si al Prazului. Concluzia autorului: zaibarul nu mai e zaibar, iar prazul lipseste cu desavarsire. Cititi in continuare textul integra al reportajului.

xxx

In perioada 19 - 21 octombrie 2018, s-a desfasurat in municipiul Bailesti (Dolj), cea de a X-a editie a Festivalului Zaibarului si al Prazului. Anuntata cu multe surle si trambite pe mai multe canale media, sarbatoarea (organizata de catre Primaria Municipiului Bailesti, Consiliul Local Bailesti si Casa de Cultura Amza Pellea) s-a dovedit, in opinia mea, un desavarsit esec si un nou prilej de substituire a unor valori traditionale cu non-valori sau simboluri false. In cartea mea Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de burghezo-mosier (Bucuresti, Editura Vremea, 2017) aminteam, printre altele, de gustul neasemuit al zaibarului, care iti innegrea dintii, din care am baut, nu o data, in timpul vacantelor mele, ca adolescent, in satul bunicului meu matern din satul Portaresti, comuna Giurgita, judetul Dolj. Au trecut multe decenii de atunci! De curand am citit din intamplare pe un site anuntul cu privire la Festivalul mentionat, drept care am luat decizia intempestiva de a participa la ultima zi a festivalului, pentru a gusta din produsele traditionale pregatite in gospodariile proprii si a viziona concursurile de gastronomie Caravana zaibarului, anuntate, cu multa emfaza patriotic-locala de catre autoritatile din locul unde s-a nascut si a copilarit vestitul interpret al lui Nea Marin. Deoarece am ales sa plec (impreuna cu sotia) cu masina personala, n-am uitat sa pun in portbagaj cateva canistre cu gandul sa le umplu, la intoarcere, cu divina licoare datand asa cum spune legenda, chiar din timpul dacilor. Drumul spre Bailesti a fost extrem de placut si, datorita indrumarii maiestre a GPS-ului, am ajuns in circa 5 ore, in asa-zisa patrie a zaibarului. Am trait acolo una dintre cele mai mari dezamagiri concretizata in tradarea uneia dintre cele mai frumoase amintiri ale adolescentei mele. Amenajate intr-o piateta modesta, nicidecum abundand in produse traditionale pregatite in gospodariile proprii - asa cum suna (mincinos!) reclama facuta de autoritatile locale -, standurile cu vanzatori de asa-zis vin zaibar, cam in numar de 6-7, etalau in bidoane de 5 litri, o licoare cu un gust dubios, care nu numai ca nu amintea de gustul veritabilului zaibar, dar nici macar nu se putea compara cu gustul obisnuit al vinului natural de tara. Personal, am degustat cate o mostra de asa-zis zaibar de la toate standurile existente si am constatat, oripilat, ca nici una nu aducea (nici la gust, nici la culoare!) cu incomaparabila licoare din vremea adolescentei mele. Unul din asa-zisele vinuri era prea dulce, altul era prea acru, altul semana la gust cu un lichid ,,botezat. Nu mai spun ca la unul dintre standuri un intreprinzator ingenios vindea vin garnisit cu scortisoara. Peste tot, pretul era acelasi: 10 LEI (100 de mii lei vechi) litrul. Intr-un singur loc, se vindea, sub aceeasi denumire de zaibar, dar la sticle sigilate de 0,7 litri, vin purtand numele producatorului inscris pe ele (la pret de 15 LEI) din care am cumparat 2, pentru a ale gusta acasa. Am intrebat pe fiecare vanzator de la standurile pe care le-am frecventat daca sunt siguri ca vand zaibar veritabil si aproape toti au tacut sau au cam zambit pe sub mustata!
Sa nu uit: singurul stand care atragea atentia si unde se putea gasi un vin de calitate, diferit de zaibar si la un pret de doua ori mai mare, era cel al lui Mircea Dinescu, purtand denumirea sugestiva POLITICA SI DELICATESE si patronat de insusi maestrul in persoana. Din cate am vazut, acolo erau mai multi spectatori, decat cumparatori. Nu mai vorbesc de faptul ca la celelalte standuri se vindeau legume la preturi destul de scumpe, comparativ, cu cele din Capitala, vestitul simbol oltenesc - prazul - lipsea cu desavarsire, iar atmosfera locului aducea cumva a bodega in aer liber: gratare incinse, mese largi cu meseni consumand mici si band bere, iar pe scena festivalului o fatuca se ostenea cantand (fals) o melodie de muzica populara. Am plecat extrem de dezamagit de acolo, iar pe drum am intrebat pe cativa localnici in etate daca cred ca vinul vandut la standurile din targ este zaibarul adevarat din vremea tineretii lor si unde as mai putea gasi asemenea vin. Toti, fara exceptie, mi-au spus ca vinul vandut la standuri sub denumirea mincinoasa de zaibar este falsificat, ca majoritatea producatorilor care detin podgorii sau petice de vii au renuntat de mult la zaibar, pentru a-l inlocui cu alte soiuri mai productive si ca doar in cateva sate din jur, spre Calafat sau Craiova, as mai putea gasi, daca am noroc, cateva (extrem de putine!) gospodarii care continua traditia cultivarii zaibarului. In mod evident, pe drumul de intoarcere spre Bucuresti, mi-a lipsit norocul, astfel ca, in putinele sate unde m-am oprit ca sa-i intreb pe localnici daca au zaibar de vazare, nu am putut gasi decat un vin slab calitativ, fara nici o asemanare cu culoarea neagra si gustul vartos al zaibarului din timpul adolescentei mele.

xxx

Am mai trait o dezamagire similara in legatura cu gustul licorii care se vinde, astazi, sub denumirea improprie de braga. Nici pomeneala de gustul dulce-acrisor si densitatea groasa a bragii din timpul copilariei mele. Nici la Constanta, nici la Mangalia, nici la Braila, nici macar la Atletul albanez - cofetarie renumita din Slatina, unde s-au pastrat cateva dintre vechile retete,- nu am mai putut (re)gasi braga de altadata. Una dupa alta, s-au naruit frumoasele amintiri din timpul copilariei mele, la fel ca miturile de neuitat care s-au prabusit pe masura inaintarii mele in varsta. Mais ou sont les neiges d'antan? (Fr. Villon).
N.B. Cele doua sticle de 0,7 litri de zaibar, inscriptionate cu numele viticultorului, pe care le-am cumparat din Bailesti si din care am gustat putin vin atunci cand am ajuns acasa s-au dovedit a fi, de asemenea, fara nici o legatura cu licoarea mult dorita. La fel ca si denumirea pompoasa data de autoritatile din Bailesti sarbatorii anuale din aceasta localitate a carei nume apare indisolubil legat de asemenea relicva datand din vremea stramosilor nostri daci. Si nu-mi pot aici reprima fireasca intrebare daca preotii care oficiaza binecuvantarea zaibarului si slobozirea pentru degustari (asa cum se poate citi pe site-ul Primariei Bailesti) sunt constienti sau nu ca participa, de fapt, la o mistificare, blagoslovind un (pseudo)Festival al promovarii unor false valori, fara nici o legatura cu traditiile romanesti autentice? (Sorin M. Radulescu, 29 octombrie, 2018).