SI BLONDELE GANDESC: Limita dintre ce scriem (pe facebook) si ce traim (in viata) (Autoare: MIRUNA)
Blogurile si profilul facebook nu mai sunt demult jurnale personale deschise internetului larg. Sunt publicatii, instrumente, job-uri. Intreba cineva zilele trecute pe facebook daca se poate trai din blog in Romania. Da, se poate. Cunosc eu pe cativa care traiesc bine din asta. Nu va imaginati despre ei ca sunt la cafele toata ziua ori in parc cu copiii. Nu, oamenii aia au planuri editoriale, multe emailuri in inbox, cei mai norocosi au si multe comentarii de moderat. Filtreaza informatie pe facebook, raspund la mesaje. E munca multa, e enorm de mult text de citit, de interpretat, de gestionat. Si mai greu le este celor care se ocupa de un blog in paralel cu un serviciu cu norma intreaga. Unii activeaza tot in industria comunicarii, ceea ce poate face blogging-ul mai simplu. Uneori. Alteori, trebuie multa disciplina sa separe cele doua activitati. Din experienta mea personala, raportez ca au fost vremuri cand eram beauty editor si acolo trebuia sa scriu in stilul revistei ELLE, pe blog sa scriu in stilul Mirunei Siminel si mai aveam un al treilea job care presupunea redactarea unor articole medicale informative, obiective, fara stil si-nflorituri. Nu stiu cum le reuseam pe toate. Eram 3 in 1, ca la superoferta. Insa, SCRIEM nu e egal cu TRAIM si FACEBOOK nu e egal cu VIATA. Un exemplu de disciplina editoriala si organizare pe toate planurile este Ioana, Printesa Urbana, care a trecut prin niste momente teribil de grele la un moment dat, un deces in familie si o interventie chirurgicala, iar pe blogul ei nici macar nu s-a simtit ceva. A scris ulterior despre asta, de am ramas muta de admiratie. Pe de alta parte, ceea ce traim ne influenteaza scrisul. E normal sa fie asa. E autentic sa fie asa. A vorbit si Tomata despre subiectul asta. Si eu am inceput sa scriu mult despre copii in ultima vreme, fiindca mintea mea cu asta e ocupata. Deci nu o sa cititi despre crescut legume in gradina, ca habar nu am si nici interese nu cultiv. Chestia asta cu postatul pe facebook e foarte tricky, fiindca se poate usor transforma in obsesie. Tinzi sa fii acolo mereu cu gandul, ai impresia ca se prabuseste internetul daca tu nu raspunzi cat mai repede la un mesaj. (Uite, eu nu am alerta al messenger-ul de facebook pe telefon. Nici la emailuri. Cand intru sa le verific e decizia mea, nu a celor care imi scriu. In felul asta, nu ma simt deranjata, nu agasata. Cunosc persoane care nici nu au messenger instalat pe telefon si il folosesc doar de la serviciu.) Cred ca aceasta presiune e incurajata si de notificarile de pe facebook, de genul 100% response rate - usually replies within an hour. Asadar, cand e vorba de dat din casa, e bine sa scriem nu doar gandindu-ne la cine ne-am dori sa citeasca, ci si la cine ne-ar fi teama sa citeasca. Se schimba un pic perspectiva, credeti-ma. E exemplul clasic atunci cand te plangi de sef pe blog (ceea ce, evident, nu facem, noroc ca eu n-am nici un sef!), gandindu-te cata empatie va fi din partea altor subalterni persecutati ca tine, dar , Doamne feri, sa citeasca seful tau. Apoi, pozele. Tu poate pui o fotografie in care sa se vada ce flori frumoase ai pe balcon, dar multi iti vor admira caloriferul cu vopsea sarita si praful din coltul de la geam. Fiindca, atunci cand dai drumul unei informatii in neant, pierzi controlul asupra ei. Si nu veniti cu argumentul setari de privacy, ca nu sta in picioare. Daca vrei ca ceva sa fie privat, nu publici ceva-ul pe internet. Stiu ca principala atractie la facebook e sa vedem poze cu prietenii nostri. Asta va fi intotdeauna asa. Vom fi mai atrasi sa vedem care cu cine, cine cat a mai imbatranit, cum a slabit, cu cine s-a casatorit. A, de la o vreme au inceput sa-mi placa mult si pozele cu copii. Ai altora, evident. Blogurile si paginile de facebook nu mai sunt demult jurnale personale deschise internetului larg. Postati cu intelepciune, zgarcenie si responsabilitate.

(Sursa: siblondelegandesc.ro)