Publicam in continuare cea de-a doua parte a unui extraordinar studiu scris de Augustin Ioan, si publicat pe site-ul Centrului Cultural META, studiu intitulat Centrul civic absolut: Bucuresti, Disneyland-ul comunist.
Centrul civic absolut: Bucuresti, Disneyland-ul comunist (Autor: Augustin Ioan)
(continuare)
Din motive evidente, capitala Romaniei trece din vreme in vreme prin transformari chirurgicale, care sunt aproape intotdeauna radicale. In secolul trecut, cutremurele si incendiile au distrus mai toate edificiile importante de dinainte, cu exceptia lacasurilor de cult. In studiul sau BUCURESTI - UN ORAS INTRE EST SI VEST, regretata cercetatoare Dana Harhoiu vorbeste despre acest martiraj al propriei noastre memorii urbane. Astfel, desi prima mentiune documentara a orasului dateaza de la 1459, cele mai vechi edificii existente sunt ridicate dupa jumatatea secolului al XVI-lea. Constructiile urbane din Regat, care au conferit un aspect eclectic centrului Bucurestiului, au fost ridicate pe ruinele vechilor hanuri si strazi medievale. Bulevardul Magheru, care a reprezentat prima axa semnificativ moderna a orasului (fiind, la acea vreme, o prioritate europeana si ridicand scara orasului patriarhal), a inlocuit, la randul sau, edificii preexistente. Muzeul Simu, tihnitul templu-muzeu, s-a prabusit pentru a face loc blocurilor gemene de deasupra magazinului Eva. Carol al II-lea si arhitectii sai planuiau un Bucuresti precum cel dupa care tanjea si Calinescu, criticul literar antebelic: eroic, neoclasic, marmorean. Doar timpul a impiedicat transformarea capitalei intr-un alt EUR'41 fascist.
Asadar, Bucurestiul este un palimpsest permanent (dupa cum a fost caracterizat de catre arhitectul Alexandru Beldiman); varstele sale sunt stratificate intr-un mod aproape geologic. Drept urmare, fronturile construite sunt discontinue. Calea Victoriei este un exemplu privilegiat in acest sens. Tocmai aceasta alternanta de stiluri, inaltimi de cornise, piete si scuaruri este cea care confera personalitate Caii Victoriei. Poate de aceea, in mijlocul fronturilor dense ale Budapestei, recentul centru de afaceri ridicat de Buick respecta aliniamentul, inaltimea si registrele vecinatatilor neoclasice, chiar daca este un edificiu high-tech. In acelasi timp, la Bucuresti, arhitectii pot fi propune - si, desigur, autoritatile pot permite - construirea unui imens turn american, fara legatura cu nicio alta cladire, cu istoria locului, cu traficul sufocant, exact langa Ateneu. Discontinuu, fragmentar, eclectic - acestea sunt etichetele care ar putea fi aplicate centrului Bucurestiului. Iata de ce la temelia dezvoltarii urbane viitoare a zonei aflate astazi in ruine trebuie sa existe un plan director solid. Daca se pot concretiza asemenea proiecte revoltatoare intr-o zona existenta a centrului istoric, este greu de imaginat ce s-ar intampla in absenta unei viziuni urbane coerente, in locurile care astazi sunt virane. Competitia edificarii unui centru al anilor de dupa 2000 este, de aceea, o calatorie plina de riscuri, muchia care poate desparti un Bucuresti salbaticit, ticsit de turnuri acefale, ca in Hong-Kong sau Singapore, de o capitala europeana articulata, fluida si inteligenta din perspectiva urbanistica. Echipele participante concureaza inca. Insa aceasta competitie va fi in curand influentata de politici financiare; in momentul acela urbanismul nu poate avea decat un impact indirect.
Practic, remodelarea urbana si arhitecturala a oraselor romanesti a atins apogeul cu NOUL CENTRU CIVIC din Capitala. Bucurestiul este un oras in care proiectele de dezvoltare aflate in competitie se inlocuiesc violent unele pe altele. Dupa mai bine de 150 de ani, orasul se contureaza sub forma unui palimpsest (A. Beldiman) sau a unui proiect neterminat (A. Ioan). Cu alte cuvinte, intentia de a-l face sa devina monumental, laolalta cu pretentiile unui regim sau altul, preceda epoca ceausista. In anii 1930, intr-o maniera similara febrei recompunerii oraselor (Moscova, Berlin, Roma), regele Carol al II-lea a decis sa confere capitalei sale un caracter monumental, taind si impunand axe in textura urbana inca medievala. Inca de atunci Dealui Spirii era vizat ca sit al unui nou administrativ, datorita pozitiei sale centrale si a solului solid. Astfel, lumea, cel putin a arhitectilor, nu a fost deloc surprinsa cand, dupa devastatorul cutremur din 1977 care i-a dezvaluit lui Ceausescu caracterul vremelnic al arhitecturii, stimulandu-i apetitul pentru constructii grandioase, s-a decis construirea Casei Republicii. Ceea ce implica demolari masive ale unor cladiri de patrimoniu, care se intindeau pe o suprafata de peste 450 de hectare, urmand ca acestea sa fie inlocuite de un complex de spatii de reprezentare, administrative si politice. In 1984, dupa ce zona a fost daramata si se pusesera partial fundatiile noului mega-edificiu al puterii comuniste, Nicolae Ceausescu si sotia au semnat pergamente pe care le-au asezat, in cadrul unui splendid ceremonial, in niste adevarate capsule ale timpului, depuse la temelia cladirii. In 1993, am reconstituit intregul proces cu ajutorul peliculelor de epoca si am alcatuit un film, Arhitectura si putere. ( Arhitectura si putere, Agerfilm SRL, Bucuresti, 1993, regizor Nicolae Margineanu, scenariu si comentarii Augustin Ioan. Filmul a primit Marele Premiu la Festival of Architecture Films FIFAL, 1994.)
Inca nu este clar cum a ajuns arhitecta debutanta, Anca Petrescu, sa fie aleasa pentru realizarea proiectului. O comunicare sustinuta in mai 2005 de catre unul din participantii la Colocviul de Colaje din Bucuresti, care era totodata membru al echipei ce lua parte la acele competitii nationale, la inceputul anilor 1980, a prezentat cateva dintre proiectele care au fost inscrise la o expozitie pentru Ceausescu si acolitii acestuia. Inca nu avem marturii scrise, citabile de la cei implicati, iar Anca Petrescu continua sa pretinda ca, fara a fi sustinuta de cineva, a fost aleasa exclusiv pentru calitatea proiectului sau. In orice caz, indiferent cum aratau faptele, proiectul prezentat de echipa ei presupunea operarea unor modificari majore. Faptul ca situl cladirii era supus rigorilor secretelor de stat explica de ce nu avem inca acces la proiectul edificiului, in cazul in care exista planuri finale complete. Cu siguranta, personajele implicate in aceasta afacere nu au niciun interes sa redeschida acest episod nebulos din trecutul lor. Au avut loc concursuri interne nationale, in cadrul anumitor institutii de proiectare, de stat, la care au participat echipe din acestea si de la Institutul de Arhitectura Ion Mincu (la vremea aceea singura scoala din domeniu). In unele din interviurile pe care le-am luat dupa 1990, subiectii mentionau ca sursa de inspiratie postmodernismul pompos, de factura istorica, al lui Ricardo Bofill (in special ansamblul Antigona din Montpellier si cele din apropierea Parisului). La vremea aceea si putin dupa inceperea procesului de construire, lumea se astepta ca N. Ceausescu sa produca in sfarsit, cel mai amplu proiect urban post-modern din Europa. S-a facut o paralela intre Grand Projets din Parisul lui Mitterand si imensele edificii ale lui Ceausescu. Dar putem vorbi, de fapt, despre un demers postmodern? Si, mai mult, este ceva care, prin faptul ca rezista unei singure interpretari, se deschide numai diagnosticelor postmoderne/fracturate?
Tipurile de compozitie si ornamentele,nansamblurile de elemente clasice/eclectice care transmit o functie evocativa/estetica,nutilizarea identitatilor, elogiul fatadei urbane sunt fara indoiala, comparabile cu cele celebrate de arhitectura postmoderna. Totusi, lipsesc cateva ingrediente esentiale, cum ar fi ironia, dublul codaj, indiciile de cod, care ar trebui sa sugereze concesiile kitsch menite sa flateze cultura de masa. Primele blocuri de apartamente de pe Bulevardul Victoria Socialismului, vizavi de cele amplasate pe partea frontala a Pietei Unirea, sunt inspirate, la sugestia lui Ceausescu insusi (sau asa se pare) de extravaganta cladire proiectata de Petre Antonescu la Piata Senatului/Natiunilor Unite. De ce nu s-au luat dupa cladirea invecinata, proiectata de Nicolae Cucu, constructie austera, dar totodata maiestuoasa? Nu vom sti niciodata. Anca Petrescu, arhitecta favorita a lui Ceausescu, spunea ca este foarte mandra ca a salvat frizele de la Manastirea Vacaresti, reproducandu-le in ornamentele Casei Republicii. Planimetria interioara a locuintelor de pe bulevard este relativ independenta de ritmul succesiv de goluri de pe fatada. Exista pereti interiori care patrund in campul ferestrelor; sunt evidente si alte dizarmonii intre interior si exterior.
Ansamblul este un set sec de cladiri, care se doresc a fi luate in serios, desi sunt de un kitsch hilar, exact ca fostii agenti secreti de la Securitate, cu costume negre, pline de matreata pe guler si ciorapi albi, de bumbac, in pantofi de lac. Acesta este un exemplu de umor neintentionat, iar rasetele le apartin criticilor, nu autorilor; rezulta din interpretare, nu din creatie. Robert Venturi analiza candva esecul cladirilor moderne monumentale, care doresc sa vorbeasca prin intermediul unui vocabular inadecvat. A numit aceste cladiri rate moarte. Noul centru civic din Bucuresti este o astfel de rata moarta; din nefericire, urmand exemplul piticului sovietic, este cea mai mare rata moarta din lume.
Palatul care, impreuna cu zona mutilata din imprejurimi, a fost obiectul unei competitii de arhitectura intitulata Bucuresti 2000 (1995-6), si-a schimbat denumirea dupa revolutia din 1989 in Palatul Parlamentului, devenind locul preferat al noii/vechii elite politice. Era deja sediul Parlamentului (Camera Deputatilor se mutase aici in 1995; in toamna anului 2005, si-a schimbat si Senatul adresa, mutandu-si sediul in Palat). Si, daca s-ar muta si presedintia, testamentul lui Ceausescu s-ar implini pe deplin. Casa Republicii/Palatul Parlamentului, a doua cladire ca marime din lume, a fost menita sa fie si in cele din urma a devenit, edificiul politic absolut din Romania.
Edificiul Absolut si, pornind de la acesta, Bulevardul Socialismului Victorios (sau, mai bine spus, fenomenul anti-urban oficial numit noul centru civic) au fost interpretate in ultima vreme in raport cu diversele lor semnificatii: de la proiectare si constructie pana la utilizarea in perioada comunista, inainte de 1989 si acum. Orice incercare de a le pune in ordine trebuie sa inceapa de la doua premise:
1) Respectivul edificiu rezista oricarei interpretari unice, holiste, care ar putea epuiza semnificatiile in materie de productie si destinatie.
2) Exista distinctii importante intre modurile de a explica cladirea din trei puncte de vedere in raport cu spatiile continute: spatiul exterior (orasul), spatiul exterior al cladirii (vecinatatea apropiata, ca sa folosim limbajul anchilozat al politicii estice post-sovietice sau imensa influenta exercitata de monstruoasa structura) si, fireste, spatiul exterior. In absenta unor date verificabile, studii exclusiv orale (neterminate si nepublicate inca, precum cele ale lui Gerard Althabe de la EHESS Paris) si legendele relatate de martori ocular sau doar de foste persoane initiate (precum cel care a fost candva rectorul IAIM din Bucuresti, prof. Cornel Dumitrescu), despre dimensiunea imaginara, mitica a enormului val de petites histoires legate de acest proiect colosal, sunt singurele care vorbesc despre natura aproape oculta a celei mai mari operatiuni urbane din istoria Romaniei.
Cele mai valoroase interpretari, chiar daca sunt partiale, nu se gasesc tocmai in discursul arhitectural - urban, ci mai degraba in stiintele socio-umane, in stiintele politice, istoria mentalitatilor, antropologia periurbana (mahalaua) si, nu in ultima instanta, in psihanaliza. Diversele proiecte semnificative pe care cei interesati le-au expus in legatura cu Casa Republicii dupa 1989 oscileaza intre doua extreme: limita minima vorbeste despre recuperarea Casei intr-un jargon strict profesional al competentei arhitecturale. Acest discurs a fost folosit nu doar de catre arhitecti, ci si de catre diversi interpreti si ghizi ai casei, care le-o prezinta strainilor vrajiti. Avem de-a face aici, pe ultimul rand al comentariului final despre Casa Republicii (cum ar fi spus poetul Nichita Stanescu), cu cantitati, dimensiuni si forme de proiectare, structuri speciale si asa mai departe. Inaintea finalului, putem aborda postmodernismul Casei si al Bulevardului Socialismului Victorios, masivitatea acestuia (Rem Koolhas), ca si alte concepte care s-ar putea dovedi utile la un moment dat. Aspectul mai inalt (in sensul strict de descriere/utilizare, al investirii excesive cu semnificatie) il capata discutiile despre Casa ca epifanie a templului din Ierusalimul ceresc care fost ridicat intamplator aici, in Bucuresti, in asteptarea celei de-a doua veniri, ce va avea si ea loc exact in acelasi punct.
Augustin Ioan

Sursa: e-architecture.ro