AMPRESS: Doar femeia de serviciu mai citeste (Autor: Lucian Avramescu)
Aseara m-a sunat doamna Doina Boriceanu, scriitoare din Bucuresti. A trait o vreme in tari exotice, unde sotul sau, doctorul Boriceanu, pe care-l cunosc direct, a muncit sa vindece bastinasii, cu o devotiune rara, de maladii diverse. Sotia, o vreme cadru universitar filolog, a descoperit bucuria de a scrie si a comis, in cele indepartate lumi, carti natobile de proza si calatorie. Acum, returnata in capitala noastra de pe Dambovita, traieste uimiri si nedumeriri. O aleg pe cea care a intrigat-o cel mai tare. Editura care i-a asezat intre coperti ultima carte, de poezie de asta data, nu i-o difuzeaza in librarii, cu o rea vointa greu de inteles. Si-a cautat personal cartea si nimeni nu auzise de ea, ba unele negustorese, care vand in paralel geamantane, posete de piele si odicoloane, s-au mirat cu un zimbet dispretuitor-imbecil de intrebare. Un fel de:
- Esti nebuna cucoana, noi nu tinem carti de poezie!
Doamna, am zis, nu-i vinovata editura si degeaba imi cereti numele alteia, serioasa, cu contracte de difuzare a cartilor, mai ales de poezie, cu marii difuzori. Librariile, cele mai multe, refuza cartile de poezie, iar unele refuza cartile de tot, adaptandu-si din mers profilul la o rentabilitate care sa le asigure supravietuirea. Nu va mirati sa gasiti in locul Librariei Sadoveanu, de pe Magheru, unde v-ati lansat candva o carte, un magazin de rochii, iar in alta, mirosul de gratar al unei shaormerii. Generatia tanara, cu, desigur, exceptii, care exista spre a confirma regula, nu mai citeste decat pozele din tableta si mesajele din smartfon.
Fireste ca am dezamagit-o pe doamna Boriceanu, revoltata de o realitate pe care refuza s-o accepte. Mi-a povestit ca, in urma cu o saptamana doar, a daruit ultima ei carte femeii care face curatenie pe scara. Nu uit gestul, mi-a spus ea, de a-i mangaia copertile si de a o strange, ca pe un dar rar, la piept.
- Voi citi, a spus angajata de pe scara, fiecare rand cu drag si luare aminte.
M-am gandit, fara s-o spun, ca dupa revolutie, am avut un caz la Timisoara cu o femeie angajata, avand doua licente incheiate la universitati de stat si un masterat, femeie de serviciu la o scoala si de pe acest post a si iesit la pensie. O fi fost aceea? Am regretat, dupa incheierea convorbirii, ca de aici, de la Sangeru, unde m-am retras intre exponatele mele din Muzeul Pietrei si padurile care sufla inca ozon peste acoperisuri si oameni, nu i-am transmis un mesaj incurajator doamnei Boriceanu. Ramas cu telefonul in mana, mut si inutil ca o radasca moarta (telefonul meu e arheologic, n-are touch, iar pe cele pe care le-am primit cadou, moderne, de la prieteni ingroziti ca ma aflu in intarziere cu epoca, le-am facut mai departe cadou), mi-am amintit amuzat un banc vechi. Un inalt inspector soseste in control la o primarie rurala unde gaseste la post doar femeia de serviciu, in exercitiul maturii.
- Unde-i primarul? - se ratoieste el, gasind usa respectivului incuiata.
- La caminul cultural, raspunde linistita femeia de serviciu.
- Si ce dracu face acolo?
- Invata engleza!
- Viceprimarul?
- E la caminul cultural.
- Si asta ce cauta de dimineata la camin?
- E la lectia de engleza!
Si tot asa cu secretarul primariei, cu angajata de la cadastru, cu notarul.
- Dar dumneata, intreaba exasperat inspectorul, de ce nu esti la caminul cultural?
- I speak english! - raspunde femeia, vazandu-si de matura.
Am zambit singur, nitel amar. Nu m-a vazut nimeni. Ai mei erau cu treburi prin curte, iar fiica cea mica, Luciana, isi facea lectiile la mate, in odaia de alaturi.