Ionut Vulpescu a publicat pe blogul sau un articol intitulat: Altfel despre 1 Mai, pe care il puteti citi in continuare.
Printre multele mosteniri ale comunismului se afla si ziua de 1 Mai. Ziua Internationala a Celor ce Muncesc. O zi cu care mai nimeni nu stie ce sa faca. Drept pentru care am facut tot ce se putea pentru a o sterge din memoria oamenilor, de la demonizare la ridiculizare. De fapt, nici comunistii nu prea au stiut la ce foloseste ea. Drept pentru care si ei au schimonosit-o, i-au deformat sensul, au utilizat-o in scopuri propagandistice, si in cele din urma au marginalizat-o.
Destinul ei crud are o explicatie: 1 Mai este, inainte de toate, despre solidaritate. Si lumea noastra a ajuns sa urasca pana si ideea de solidaritate, care, asa cum ne invata pe noi Biblia neo-liberala, se opune schimbarii, progresului si cresterii profitului. In lumea de azi nu partidele ”de stanga” sunt adversarii capitalului. Ele au capitulat de mult in fata lui. Dusmanul il reprezenta miscarea sindicala. Care miscare, si cu contributia stangii politice, a fost pusa cu botul pe labe. Ce inseamna, de fapt, flexibilizarea muncii? Nimic altceva decat scoaterea sindicatelor din ecuatia negocierii raporturilor dintre munca si capital. Fara sindicate, care ii dadeau putere, angajatul este singur in fata fortei coplesitoare a capitalului. Si sistematic munca pierde.
Spre pilda, romanilor li s-a spus ca, daca modificam Codul Muncii, daca angajatii vor putea fi licentiati mai repede si cu costuri mai mici, daca se poate zero, atunci capitalul va crea mai multe locuri de munca, si somajul nu va mai fi o problema. Nimic din toate astea nu s-a intamplat. Doar angajatul are conditii si mai proaste de lucru, salariile sunt tot mai mici, iar abuzurile angajatorilor, tot mai mari. Totul sub ochii blanzi ai statului, care s-a situat, cu arme si bagaje, de partea capitalului, impotriva intereselor cetatenilor.
Nu mai vorbeste nimeni despre rolul sindicatelor in structurarea regimurilor democrate, in nasterea a ceea ce numeam ”statul providenta”. Pentru tot mai multi oameni sindicatele sunt un fel de obstacol in calea bunastarii lor. Nu le mai inteleg rostul. Sunt in epoca post-industriala, nu? Dar s-a intrebat cineva care este deosebirea dintre lucratorii epocii industriale, insirati la banda de montaj fordista, si angajatii din IT, sau din call center, insirati, la randul lor, in lungi randuri de cubicule? Doar faptul ca unii foloseau chei fixe sau pneumatice, si ceilalti folosesc tastatura? Cine le reprezinta interesele noilor muncitori ai epocii digitate? Cine le apara drepturile? Cine ii reprezinta politic?
Slabirea pana la disparitie a sindicatelor nu este un castig nici pentru democratie, si nici pentru economie. Precarizarea muncii, scaderea puterii de cumparare a angajatilor, abuzurile impotriva angajatilor nu au cum creste eficienta si calitatea muncii. O democratie slaba, pentru ca a disparut diferenta dintre partide, si ne aflam in situatia unui regim cu partid unic, in pofida aparentei supraoferte de partide, este, la randul ei, un dezavantaj pentru economie. Calitatea guvernarii, calitatea reglementarii, toate astea se reflecta in calitatea cresterii economice. Lucrurile sunt legate. Iar satisfactia de a fi distrus un adversar, sindicatele, incepe sa fie tot mai scump platita.
Oricat ar parea de ciudat, acolo unde a existat o minima solidaritate intre munca si capital, rezultatele au fost satisfacatoare pentru ambele parti. Lucru de care incep sa se convinga din ce in ce mai multe entitati economice. Care au nevoie de un dialog structurat cu angajatii, pentru a le cunoaste nevoile si problemele, si pentru a reactiona mai bine si mai rapid la schimbarile din mediul economic si social. De fapt, care ne uitam la intreprinderea capitalismului industrial, vedem ca aceasta solidaritate a existat si acolo, in diverse forme. Iar sindicatele au fost un bun mediator, si organizator, al acestei solidaritati.
Cu sau fara mici si bere, ziua de 1 Mai isi va recastiga locul meritat in constiinta oamenilor abia atunci cand sindicatele vor iesi din criza in care se afla acum, se vor reinventa, isi vor lua in serios rolul lor, de a reprezenta munca in fata capitalului. Iar asta nu se poate face fara implicarea stangii, care, la randul ei, trebuie sa se reinventeze, sa se intoarca la origini, si sa faca un efort de onestitate si de generozitate. Fara complicitatea ei, fara cedarile ei, capitalul nu ar fi obtinut o victorie atat de categorica impotriva muncii.
Asa ca o vreme ziua de 1 Mai va mai fi doar subiect de glume proaste si de clisee la fel de proaste. Iar solidaritatea o vorba in vant. In timp ce noi, complici la toate acestea.