Punctul pe Y. Ce mi-a placut si ce nu mi-a placut la EURO (Autor: Octavian ANDRONIC)
De-aia cred ca place fotbalul milioanelor sale de suporteri: pentru ca nu e ca in politica, unde echipele mari castiga intotdeauna orice finala. Vi-o imaginati pe Angela Merkel in postura lui Hollande, la Bruxelles, inclinandu-se in fata unui premier de-al Portugaliei (nici nu stiu cum il cheama. Nici pe Iohannis al lor) si felicitandu-l pentru victorie?
Am asistat in Franta, pret de o luna, la un veritabil maraton sportiv, al carui final a umbrit pana si finala de la Varsovia a NATO, unde jucau cele mai tari echipe ale globului (cu exceptia Rusiei). La Paris, Hollande a trebuit sa accepte faptul ca marea sarbatoare pregatita pentru celebrarea unui nou succes galic intr-o competitie organizata pe teren propriu n-a fost pentru gazde. Ci pentru un Ronaldo, care nici macar n-a jucat pe cat s-a bucurat la bustul gol (sa i se vada patratelele) de victorie. Legiunea straina a Hexagonului (sapte din cei 11 titulari aliniati la start sunt francezi de import, din Africa) a capotat in fata unei echipe supernorocoase, care n-a castigat nici un meci in timpul regulamentar de joc. Este o performanta care, desigur, merita a fi remarcata prin faptul ca regulamentul competitiei permite asa ceva - inclusiv minunea calificarii de pe locul trei in grupa. Dar nu are rost sa mai invocam asemenea amanunte. Jocurile au fost facute si Portugalia a razbunat esecul de pe teren propriu din urma cu 12 ani, cand a patit aceeasi rusine in fata grecilor.
Ce fel de campionat a fost asta? Unul mediocru, in care echipele cu adevarat puternice s-au canibalizat reciproc sau au fost eliminate de outsideri determinati. Pentru mine cel putin, cele mai tari intalniri, care ar fi meritat sa fie niste finale virtuale, au fost cele dintre Islanda si Anglia si Irlanda de Nord si Belgia, in care am vazut ce poate face spiritul de echipa si abnegatia unor jucatori nerasfatati de public si de bani, ignorati de marile echipe profesioniste.Tot pentru mine, adevarata campioana este, totusi, Germania, care a facut din fotbal nu doar o afacere de succes, dar chiar o stiinta. Mi-a mai placut la aceasta editie cultura civilizationala pe care o promoveaza sportul, in ciuda celor catorva excese ale unor suporteri rusi si englezi. Si mi-a mai placut respectul acordat insemnelor nationale si intonarea hotarata, de catre public si jucatori, a imnurilor.
Ce nu mi-a placut? Brutalitatea tot mai marcata a jocului barbatesc, tolerata de regulament si de arbitri, care transforma un meci intr-o suita interminabila de lupte corp la corp, soldate cu tavaleli si interventii medicale. Nu-mi plac marcajele excesive care fac imposibila orice constructie tactica dand nastere unui sir de caramboluri si ricoseuri care transforma terenul intr-un camp newtonian. Fotbalul incepe sa semene tot mai mult cu handbalul, prin tacticizarea semicercului. Nu-mi place faptul ca aproape orice sut este prompt blocat prin acelasi marcaj nemilos. Dar nimic nu ma scoate mai mult din fire decat aceasta regula a penalty-urilor care face ca de cele mai multe ori meciurile cu miza sa fie trase, din prudenta, spre prelungiri, fara a se mai asuma riscuri, si spre spectacolul de infarct al loviturilor de pedeapsa, promovand sansa in locul performantei. As prefera moartea subita, chiar cu pretul unor prelungiri interminabile a timpului petrecut pe teren si in tribune.
Cu alte cuvinte, fotbalul acesta pare sa cedeze tot mai mult teren rezultatelor in detrimentul spectacolului - cel care atrage cu adevarat oamenii pe stadioane. Despre noi si ai nostri - numai de bine! Am deschis balul si nu ne-am facut de ras din prima.
Sursa: amosnews.ro