Pe blogul "Welcome to Roxania" a aparut o analiza cu titlul "CONDITII PENTRU CA ALIANTA PNL-PSD SA NU ESUEZE", din care puteti citi in continuare prima parte.

Am fost si voi ramane la fel de dura in evaluarea aliantei PNL-PSD, din doua motive principale. Unu, pentru ca e altceva decat am considerat ca trebuie sa fie pentru a reusi sa dea jos regimul Basescu si sa puna Romania pe linia de plutire. Am explicat in postarile anterioare de ce; deci, cine n-a inteles inseamna ca nu vrea sa inteleaga. Ci doar sa se autoiluzioneze cu aceasta Uniune Social Liberala, considerata solutie miraculoasa, eternul deus ex-machina la care viseaza poporul roman sa pice para . Si am ajuns la al doilea motiv principal al atitudinii mele critice, pe care unii o pot considera excesiva: intentia e de a descuraja autoiluzionarea, atat a factorilor politici, cat si a sustinatorilor schimbarii. Nu putem sa nu recunoastem ca exista aceste riscuri si ca marea noastra majoritate le ignora deliberat. Romania e tara proiectelor avortate. N-as vrea ca proiectul actual sa fie tot un avorton. Tocmai pentru ca sustinatorii lui, foarte multi, risca sa-si ia dorinta drept realitate si sa se comporte la fel de nereflectat ca si cei 15% ramasi din fanaticii portocalii. Fanatismul e neavenit oricand si oriunde. Toate derapajele au loc atunci cand spiritul critic intra in hibernare.
Disperarea de a scapa de regimul Basescu ne poate face sa deraiem de la exigenta in sustinerea propriului interes. Interesul nostru e sa nu se repete nici istoria CDR-PD, nici istoria aliantei D.A. Ci sa se constituie, in sfarsit, un proiect consistent si cu vocatie de continuitate pentru tara. Adica, obligatoriu, cu ferma garantie de aplicabilitate. Fiindca romanii sunt campionii proiectelor esuate. Mai precis, abandonate mai inainte de a fi aplicate. Si asta din pricina vidului prelungit de proiect, umplut subit cu o dorinta de proiect luat drept realitate. Si tot asa de subit lepadat. Din lehamitea de a mai fi si aplicat. Mai ales ca in calea aplicarii intervin accidente de parcurs, pretexte perfecte de abandon din partea unei populatii levantine. Ca sa nu-i zicem, distruse. Poporul roman a fost oprit din drum tocmai atunci cand, pentru prima data in istoria lui, se angajase in cursa lunga a propriei dezvoltari. Comunismul a rupt, brutal, elanul natural de dezvoltare si i-a imprimat un curs fortat, artificial si criminal ca orice experiment ideologic totalitar.
Pro memoria. Scurt istoric postdecembrist
Dupa decembrie 1989, tara noastra a demarat greoi si fals pe drumul revenirii la democratie, stat de drept si economie libera. Cunoastem istoria recenta, dar nu vrem sa o recunoastem. In primele doua mandate, regimul Iliescu a fost catastrofal pentru tara: mineriadele au pus Romania la index, insasi ideea de democratie si stat de drept a primit o lovitura sinistra. Ulterior, doar diligentele unui ministru de Externe ca Teodor Melescanu au limitat daunele si au readus Romania in antecamera candidaturilor la integrare euro-atlantica. Degeaba a avut tinuta predecesorul Adrian Nastase, Romania a ramas in zona gri - si nici pana in ziua de astazi nu mi-a raspuns la intrebarea, repetata: de ce tratatul cu URSS, in pragul destramarii "Imperiului Raului" si in conditiile in care absolut nici o tara fosta comunista europeana nu intentiona asa ceva. La sfarsitul anului 1996, Romania era izolata pe plan extern si in planul colapsului pe plan intern. Atunci s-a produs ceea ce se dorea o schimbare de regim - asteptata "mesianic" - si a fost doar o alternanta la guvernare, prin care PDSR, viitor PSD, a scos castanele din foc cu mana CDR, respectiv, a PNTCD-PNL-UDMR, pe fondul unui sabotaj continuu din partea PD, cu varful de lance Traian Basescu. Unul din partidele istorice ale tarii, PNTCD, a platit pretul total al unei guvernari care a insemnat evitarea colapsului economic, imprimarea unui curs de crestere economica si angajarea ferma a tarii in parcursul integrarii euro-atlantice.

Asadar, dupa 10 ani de retardare, tara noastra se angajase intr-un curs de dezvoltare, care parea ireversibil: perioada 1997-2004 a cuprins doua cicluri de guvernare, adverse politic, dar pastrand continuitatea ascendenta pentru tara. Nu intru in detalii, nu-i locul, nici momentul. Doar atat: Guvernul Nastase a pastrat directia politicii externe, culegand, pentru tara, roadele admiterii in NATO si a valorificat trendul de crestere economica. Coruptia si aroganta, mai precis, imaginea lor, au generat un puternic trend de schimbare, cu titlu "revolutionar". Varful de lance: acelasi care sabotase dreapta in timpul guvernarii CDR. Dar cine sa mai tina seama? Presa care acuza opresiunea guvernului Nastase facuse din Basescu, media darling. Serviciile isi faceau datoria. Opozitia la proiect era minoritara, doar vreo doi, pe numele lor, Ludovic Orban si Crin Antonescu. S-a impus, in consecinta, sminteala proiectului Basescu, mai precis, smintirea proiectului D.A., care, pe calea unei coalitii dreapta-stanga, urmarea "dreptatea si adevarul", deci statul de drept si democratia, respectiv, "traitul bine", deci bunastarea economica si sociala.
In ciuda lui Basescu, guvernul Tariceanu debarasat de balastul PD, care sabota, ca si pe vremea CDR, proiectul de dezvoltare, a reprezentat perioada de bunastare a (populatiei) Romaniei, prima de dupa iluzia postdecembrista a revirimentului peste noapte. Continuitatea cresterii economice s-a reflectat, pentru prima oara, in nivelul de viata. Fara masurile de atunci ale guvernului Tariceanu, oamenii pur si simplu n-ar fi supravietuit crizei, ar fi murit de zeci de ori mai multi (pensiile si salariile erau cu mult sub limita supravietuirii). Guvernul PNL-UDMR, in cele din urma, a fost sustinut parlamentar de PSD si rezultatele au fost bune pentru tara. Repet: Guvernul Tariceanu a insemnat bunastare. Iar investitiile de atunci - ca Ford, Dacia - s-au dovedit salutare, fiindca din ele a supravietuit economic Romania in vreme de criza si pentru asta regimul Basescu ar fi trebuit sa-i zica sarutmana lui Calin Tariceanu.