AmosNews: La Schitul Sfintilor Romani (Autor: Cornel NISTORESCU)
O familie de prieteni ne-a invitat sa traim clipele noptii de Inviere undeva, intr-un schit pierdut, in Muntii Orastiei. Mi-a atras atentia numele scris pe citeva tablite indicatoare. Se numea Schitul Sfintilor Romani. Prima data m-am trezit incurcat de faptul ca in afara Sfantului Andrei, a Sfintilor Martiri Brancoveni si a lui Stefan cel Mare si Sfint si a lui Andrei Saguna, nu prea puteam spune repede si pe de rost numele celorlalti sfinti romani. Dupa ce am vazut in Orastie indicatorul spre acest schit, am dat fuga la o istorie a ortodoxiei din Romania cu gandul sa citesc despre toti, de la Sfinta Parascheva la Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucurestilor. Lista lor este impresionanta iar o simpla lectura a numelor nu ajunge. Istoria ortodoxiei romanesti este la fel de bogata ca istoria poporului roman, lucru pe care, spre rusinea noastra il ignoram, in afara invatamantului teologic. Stiindu-ma dator cu o lectura obligatorie despre viata si faptele celor pe care se reazema fiinta poporului roman, m-am grabit sa accept invitatia prietenilor mei. Seara tarziu, am pornit spre Gradistea de Munte, pe drumul ce duce spre Sarmisegetuza Regia. Pe undeva pe la Valea Rea, am cotit-o spre stanga si am tinut cu greu drumul forestier printr-o padure trezita la viata de calduroasele zile de primavara. Am ajuns la Schitul Sfintilor Romani cu o jumatate de ceas inainte de miezul noptii. Curtea era ingropata in bezna. O maicuta cu o lanterna fixata pe frunte ne-a luminat calea si ne-a aratat scarile spre intrare. Schitul Sfintilor Romani era un lacas de maici, nu mai multe de 5, mai degraba o capela de rugaciune, cu 10-12 scaune pe o parte si tot atatea pe cealalta si cu un altar inca neterminat, improvizat dintr-o pinza. In mijlocul bisericutei nezugravite ardea o flacara provenita dintr-o butelie pusa in mijlocul unui dispozitiv ingenios. Era singura sursa de lumina din tot schitul, lacasul si chiliile nefiind conectate la o retea de curent electric. Pe pereti se aflau insirate chipurile tiparite ale sfintilor romani, iar flacara aceea prelunga si jucausa ca o limba de foc facea ca umbrele sa alerge peste chipuri intr-un fel ciudat, misterios, ca intr-o intamplare mistica pe cale sa inceapa. Minute intregi n-am auzit decit respiratia oamenilor si cantecul apei dintr-o cascada ascunsa de coroanele copacilor. Maicutele se miscau usor pe mocheta, ca niste umbre, parand patrunse de importanta clipei. Abia cand la lumina slaba a flacarii de butelie le-am zarit tarlicii rosi si scalciati dintr-un plastic ordinar, le-am descoperit modestia si umilinta si izolarea in care traiesc. Numai sufletele le zburau, in vreme ce hainele le tineau prizoniere la cele pamantesti.Nu indraznesc sa va descriu o slujba de Inviere tinuta de un preot si 5 maicute intr-un schit aflat in mijlocul padurii, undeva pe la o altitudine de 1.000 de metri in Muntii Orastiei. Vocile subtiri si stinse ale maicilor citind din carti la lumina lumanarilor imi vor ramane in minte pentru multa vreme. Dar as putea sa ma incumet sa va povestesc cite ceva despre cei 40, cel mult 45 de credinciosi veniti acolo pentru slujba de Inviere. Cativa dintre ei erau localnici, tarani din Gradistea de Munte, un sat rasfirat pe culmile aflate in stanga raului Gradistei, cel care coboara de la Sarmisegetuza si se varsa in raul Orastiei, si mai apoi in albia Muresului. Candva satul acesta se intindea pe mai multe vai iar la ultima lor intersectie se afla si scoala, si biserica, si Politia, si dispensarul. Tarancile de munte nu se mai imbraca in costum popular. Cele in varsta au toate hainele in culoarea neagra si traiesc ingropate intr-o tacere de pe alta lume. Ea le intinde pe fata o expresie de preocupare si de tristete si tradeaza o alta intelegere a vietii si a mortii, pe care nici o femeie traitoare la oras nu o poate exprima. Ici-colo, cate o femeie statea minute intregi in genunchi, cu tampla lipita de dusumea si se ruga muteste, ridicandu-se numai dupa un semn al crucii facut cu toata patrunderea. Dupa lunile aspre de iarna, renasterea naturii si Invierea Domnului vin intodeauna ca o eliberare. Barbatii, de asemenea, le seamana. Par facuti din aceeasi piatra omeneasca. Tacerea lor din biserica vorbea de la sine despre credinta lor, despre puterea si curajul lor, chiar si despre incercarile prin care au trecut. Cat a tinut slujba si cele trei inconjurari ale schitului nu i-am vazut schimband doua vorbe cu nevestele lor. Probabil ca la munte toate lucrurile se subinteleg, chiar si cele care tin de viata, de moarte si de Inviere. Ce se mai petrecea in schit si cine erau cei veniti pentru slujba din noaptea Invierii? Dupa masinile de afara, nu erau decat oraseni care alesesera locul pentru frumusetea lui si pentru un spectacol ritual lipsit de inghesuiala si cersetori. Selfie-urile nenumarate si chicotelile, chiar izbucnirile in ras spuneau mai multe despre educatia lor decat despre credinta tuturor celor veniti la Schitul Sfintilor Romani pentru slujba si rugaciune. Pe cateva zeci de metri patrati ai modestului lacas se inghesuia o Romanie in mic, cu toata diversitatea ei, uneori revoltatoare, alteori fascinanta. Si pe toate le imbratisa o padure curata, trezita la viata pentru o sarbatoare a Crestinatatii. Un singur lucru lipsea cu desavirsire. Vulgaritatea scandalului politic, ramas undeva in Capitala si pe agitatele ecrane ale televizoarelor.

(Sursa: amosnews.ro)