(Articol de Mihai Milca, aparut la rubrica Disidenta - opozitie - critica antisistem, in revista Punctul Critic Nr. 03 / 2017)

(continuare)

Tito nu dorea aservirea economiei iugoslave celei sovietice si nu dorea sa fie portavocea supusa a Moscovei in probleme politice si internationale. Tito se simtea puternic avand in spate partidul comunist, birocratia de partid si sprijinul popular castigat in perioada luptelor de partizani cu ocupantii germano italieni din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. El reusise sa neutralizeze, sa marginalizeze si sa lichideze fractiunea pro sovietica din Partidul Comunist iugoslav. Multi dintre liderii iugoslavi care nu si renegasera fidelitatea fata de Stalin au fost judecati public, intemnitati si chiar executati. In aceste conditii a survenit, la 28 iunie 1948, condamnarea pozitiilor comunistilor iugoslavi de catre Kominform. Tito a ripostat organizand cel de al V lea Congres al Partidului Comunist iugoslav, unde a obtinut sprijinul deplin in confruntarea cu Kremlinul. Cominformul a lansat in continuare nenumarate acuze la adresa Belgradului, Tito ajungand sa fie tratat ca un odios renegat, tradator al cauzei comuniste, agent al serviciilor de informatii occidentale. Atunci s a impus in propaganda sovietica si a tarilor de democratie celebra sitagma calaul Tito. In Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania, Polonia au fost organizate in perioada 1949 1952 numeroase procese politice carora le au cazut victime lideri comunisti acuzati de titoism (Rajk - in Ungaria, Kostov - in Bulgaria, Dodze - in Albania, Slanski - in Cehoslovacia, Gomulka - in Polonia). Rezolutia Cominformului din noiembrie 1949 Partidul Comunist din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni este astfel cat se poate de elocventa in acest sens. In 1948 s a desavarsit diviziunea intre blocul rasaritean si cel occidental pe toate planurile. Internationala Socialista s a situat impotriva URSS, de partea Occidentului si implicit a SUA, contra revolutiilor anticolonialiste, tinand cont de sprijinul american acordat expeditiilor militare din Indochina si Indonezia, contra nationalizarilor. Comunistii erau sustinatorii unui imperialism (sovietic), iar socialistii erau suporterii altuia (occidental). Italia a fost singura tara in care Partidul Socialist a mentinut Pactul Unitatii de Actiune cu comunistii si dupa 1947 si a parasit Internationala Socialista. Socialistii italieni care nu au abandonat punctul de vedere al Internationalei Socialiste au fost nevoiti sa paraseasca PSI (Partidul Socialist Italian). Un prim grup a iesit din PSI in ianuarie 1947 (cand Internationala Socialista si comunistii inca mai impartaseau anumite pozitii comune, factiunea din jurul lui Giuseppe Saragat), urmat de un al doilea in ianuarie 1948 (factiunea Ivan Matteo Lombardo). Acestea au constituit PSLI (Partidul Socialist al Muncitorilor din Italia), care a aderat apoi la Internationala Socialista. Alegerile politice din 18 aprilie 1948 au evidentiat ascensiunea Democratiei Crestine - 48,5% din voturile exprimate. Alternativa care se desena era intre democratia filoamericana si stalinismul sovietic. Frontul Democratic Popular socialist comunist a suferit la aceste alegeri o infrangere zdrobitoare. Socialistii europeni au sustinut represiunile din colonii (social democratii olandezi - in Indonezia, laburisti britanici - in Malaezia, socialistii francezi - in Indochina), au aprobat persecutiile si discriminarile in materie de locuri de munca la adresa comunistilor, dupa cum au fost de acord cu inabusirea insurectiei comuniste din Grecia. Socialistii au aprobat initial interventia militara engleza la Atena din 1944, pentru ca apoi sa sustina necesitatea organizarii de alegeri cu participarea diverselor formatiuni politice, inclusiv partidul comunist grec, artizan al rezistentei antifasciste. In realitate, Partidul Comunist grec si alte formatiuni antifasciste nu au participat la alegerile din toamna anului 1946 si astfel monarhia filoengleza a fost validata prin referendumul din martie 1947. Din vara anului 1947 PC grec a declansat lupta de gherila, beneficiind de sprijinul sovietic si iugoslav. Condamnarea lui Tito in iunie 1948 a privat gherila comunista greaca de sprijinul iugoslav. In 1949 fortele de partizani ale comunistilor greci au fost infrante, iar razboiul civil care a insangerat Grecia in intreaga perioada postbelica a fost urmat de o apriga represiune anticomunista. Partidul Comunist Iugoslav a fost acuzat de Cominform, intre altele, si de tradarea si injunghierea pe la spate a partizanilor comunisti greci. Ca si in perioada luptei antifasciste, formula frontului national de eliberare recomandata de catre Moscova a cunoscut in Iugoslavia o versiune atipica, particulara. Obiectivele proclamate si actiunile concrete urmarite erau acompaniate de eforturi staruitoare in cazul comunistilor iugoslavi de transformare politico sociala imediat dupa razboi a intregii Iugoslavii. In conditiile in care in toate tarile din Europa de Est s au creat guverne de larga coalitie democratica, in Iugoslavia cursul evenimentelor a imbracat un caracacter cu totul original. In guvern si in adunarile provizorii reprezentarea partidelor politice antebelice burgheze marginalizate in perioada razboiului de eliberare a fost palida. Lista Frontului Popular - emanatie directa a miscarii de rezistenta comuniste â€" a obtinut la alegerile din noiembrie 1945 90% din voturi. Partidul Comunist Iugoslav detinea controlul efectiv al al puterii civile si militare, intrucat organele puterii populare, centrale si locale fusesera create, inca in timpul luptei, de partizani. Comunistii iugoslavi aveau si un alt punct de vedere in legatura cu strategia trecerii de la capitalism la socialism preconizata de catre doctrinarii marxist leninisti, de fapt stalinisti, de la Moscova, care considerau ca statul de democratie populara trebuie vazut ca o faza intermediara, in care elementele de socialism constau in proprietatea statului asupra mijloacelor de productie si a bancilor. Dar comunistii iugoslavi nu acceptau aceasta codificare a sistemului care se nascuse dupa o vasta si indelungata lupta populara si, chiar in faza discutiilor de la partid la partid, care a durat pana la sfarsitul anului 1948; ei au cautat sa nu accentueze elementele de principiu in divergentele cu sovieticii. Ei punctau si valorizau mai ales elementele de dinamica si consolidare a procesului revolutionar. Asupra acestei faze din istoria lor, comunistii iugoslavi au avansat ulterior numeroase critici si rezerve, contestand nu atat optiunile revolutionare la vremea respectiva, cat mai ales rigiditatea dogmatica de care era animata conducerea titoista.
Conceptia teoretica a marxistilor iugoslavi, asa cum observa, de exemplu, Predrag Vranicki, continua sa fie puternic influentata de principiile care se impusesera in cadrul Cominternului si fascinatia modelului sovietic se facea simtita in organizarea centralizata a statului si economiei, in viziunea centralist birocratica asupra partidului, in controlul artei si culturii potrivit tezelor realismului socialist promovate de catre Andrei Jdanov. Contradictia nu doar aparent paradoxala a socialismului iugoslav in aceasta perioada a fost ca, in vreme ce incerca sa se sustraga prescriptiilor Moscovei pentru a se inscrie intr un curs mai gradual si omogen cu aria de dominatie sovietica, comunistii lui Tito avansau cu pasi mari pe calea ereziei, mentinand in acelasi timp un grad de mare atentie fata de canoanele constructiei socialismului, care nu erau urmate cu strictete in niciuna dintre tarile fratesti de democratie populara. In realitate, natura conflictului intre Moscova si Belgrad nu viza atat modelul de socialism de urmat sau gradul de fidelitate in raport cu principiile socialismului, ci tinea mai curand de tentativele URSS de a si subordona statul iugoslav, considerat parte integranta a sferei de dominatie sovietica si de a zagauzi propensiunea spre independenta politica si economica a echipei lui Tito, care si legitima revolutia socialista prin rezistenta si lupta de eliberare nationala din perioada razboiului. Apare astfel un contrast intre ratiunile revolutionare si cele legate de raporturile interstatale din perspectiva geopolitica. Preeminenta sovietica uza de argumentele national statale in care elementele ideologice ocupau pozitii secundare, colaterale, chiar daca acestea erau folosite de liderii de la Kremlin ca instrumente de presiune, intr o strategie de exacerbare a tensiunii ce avea sa culmineze cu excomunicarea Iugoslaviei din lagarul socialist de catre Cominform. Natura complicata a relatiilor sovieto iugoslave avea antecedente mai vechi. Memorialistica iugoslava a insistat mult asupra unor episoade dureroase si frustrante. Unul dintre acestea privea eliberarea Belgradului in toamna anului 1944, cand partizanii iugoslavi au fost trecuti intr un con de umbra pentru a face loc tancurilor Armatei Rosii, care ar fi avut meritul principal. Alte momente iritante pentru comunistii iugoslavi erau legate de comportamentul de cuceritori straini al militarilor sovietici, de tentativa Kremlinului de a impune societati mixte, de a institui controlul bancar, de a acorda asistenta stricta civila si militara, de a asigura serviciilor secrete sovietice deplina libertate de miscare in Iugoslavia. Totusi ruptura de Moscova parea inca in 1948 un lucru de neconceput pentru iugoslavi, dupa ani in sir de proslavire a rolului determinant al URSS in expansiunea socialismului la scara internationala. Si ea a fost insotita de numeroase regrete, drame personale si amaraciune, de traume psihologice nevindecate peste ani. La reuniunea constitutiva a Cominformului, comunistilor iugoslavi li s a incredintat de catre Stalin misiunea chiar de a flagela lipsa de combativitate revolutionara a partidelor comuniste italian si francez, iar Iugoslavia era data de exemplu democratiilor populare. Insusi sediul Cominformului a fost stabilit la Belgrad pentru ca apoi, dupa ruptura, acesta sa se mute la Bucuresti. S a comentat mult in publicistica vremii asa-zisa explozie a nationalismului iugoslav, vazandu se in aceasta o expresie a ambitiilor de putere ale lui Tito, care chipurile ar fi justificat pentru URSS dreptul de a dispune, in contextul situatiei internationale din 1948, de o strategie unificata pentru a relua fraiele conducerii miscarii comuniste si muncitoresti mondiale. Ceea ce aparea atunci ca fiind cauza imediata a rupturii de Moscova a comunistilor iugoslavi se prezinta in perspectiva istorica, dupa cum rezulta din documentele continute de arhivele sovietice, iugoslave sau italiene, de exemplu, intr o lumina mult mai incetosata. Astfel, indarjita campanie antiiugoslava in care partidele comuniste occidentale s au inscris cu fervoare a contribuit la distorsionarea opiniei publice si a publicisticii politice. Mai tarziu, in conditiile consumarii altor schisme in cadrul miscarii comuniste, cea albaneza, cea chineza, cea romaneasca, circumstantele rupturii dintre Belgrad si Moscova au fost mult mai bine puse in lumina in multitudinea componentelor si fatetelor lor teoretice, ideologice, politice, in planul relatiilor internationale. In lucrarile de istorie sau in memorialistica unor protagonisti ai rupturii - Tito, Kardelj, Djilas - bresa iugoslava, cum o numeste Fernando Claudiu, un reputat istoric al crizei miscarii comuniste postbelice, a avut un rol capital in evolutia raporturilor de forta din interiorul miscarii comuniste, dintre blocul sovietic si cel occidental, in planul relatiilor internationale (vezi miscarea de nealiniere al carei lider a fost Tito, alaturi de Nasser si Nehru in anii '60 '70 ai secolului al XX lea). Moartea lui Stalin in 1953 si sosirea la Kremlin a unei noi echipe din cadrul careia s a detasat ulterior Hrusciov au creat treptat treptat premisele unei reconcilieri sovieto iugoslave, care nu avea sa fie scutita totusi de tensiuni si crize in 1956, 1958 si la inceputul anilor '60.

(Sursa: punctulcritic.ro)