ADNOTARI: 2018 (Autor: Daniel Bejan)
Dupa zile lungi de drum greu prin pustiu, catunul rasarit de nicaieri era un binevenit si binecuvantat loc de popas si de primenire. Trei stradute inguste, de pamant galben batatorit, uscat, cateva casute de lut, varuite toate in alb si toate bantuite de colb. Stradutele plecau toate din acelasi punct, hanul la care poposeau caravanele, in ceea ce era, de bunaseama, centrul catunului, apoi serpuiau spiralat, fiecare in legea ei, ca trei tentacule uriase. Pe cea mai ingusta dintre ele se insirau, asemenea, fara nimic care sa le deosebeasca, afara de vreo lada uitata in fata uneia ori un ulcior vechi, odihnind pe pervazul ingust al geamlacului mic si prafuit. A intrat in cea dintai pravalie. Negustorul, roscovan si cu privirea vicleana, dar vorba mieroasa, l-a poftit sa incerce mirodeniile sale fara seaman, insotindu-si vorbele cu dese si fatarnice temenele. Sofran persian, dafin din Smirna, piper negru, nucsoara din levant, cuisoare din insule indepartate, ierburi de munte, lemn parfumat si inca altele carora nu le stia numele si rostul. In urmatoarea pravalie era un argintar posomorat, care i-a raspuns la binete doar cu o usoara inclinare a capului. Tingiri felurite, sfesnice, giuvaieruri si talismane ciudate stateau randuite pe rafturi, asteptand calatori cu dare de mana. Alaturi era dugheana unui camatar cu chip surazand si pofta de vorba. I-a spus ca numele sau e Unar si s-a vaitat ca nu prea merg afacerile in catunul acela prapadit, uitat in inima pustiului.
- Daca ai trebuinta de parale, pentru negustorie sau pentru placeri lumesti, bunule strain - i-a spus- nicaieri nu vei gasi tocmeala mai buna ca la sarmanul Unar !
L-a privit cu ingaduinta si a dat glas mirarii:
- Dar cine porneste la drum asa lung si greu fara parale in punga si fara cele trebuincioase, domnule Unar ?
Unar a dat din cap intarind asa vorbe chibzuite. Si-a mangaiat barba, a plescait din buze si a clatinat capul a tanguire.
- Ei, bunule strain, drumul e lung si greu, multe se pot intampla. Nevoile apar acolo unde nu te astepti. Acolo unde era paine candva, azi poate fi amar si umilinta. Lucrurile care pretuiau nimic, azi pot deveni odoare scumpe, iar uneori si vorba buna trebuie cumparata asa cum se cumpara un hanger. Asa ca nu se stie niciodata cand e nevoie de unul ca mine. Decat sa iti vinzi sufletul, mai bine vii te imprumuti de la Unar, iar cand zilele bune se intorc, imi platesti ce ai primit si un spor sa fie un mic castig pentru ca ti-am iesit in cale la ceas de nevoie.
- Si cum stii, domnule Unar, daca vei primi banii aceia inapoi ? Calatorul e al drumului, iar drumurile duc oriunde, cum stii ca iti va mai iesi in cale ?
- Dar nu e nevoie, bunule strain. Acolo unde vrei sa ajungi il vei gasi pe fratele meu, Amir. Fratele meu Sarun are pravalie in partea cealalta a desertului, iar la miazanoapte e un var al meu, mai departe, la mare, e un alt var. Le poti plati lor si suntem pe pace.
- Am inteles, domnule Unar. Ce te faci daca, totusi, vreun datornic uita sau nu vrea sa mai plateasca ce are de platit ? Oamenii sunt de tot felul.
- Asta, bunule strain, nu as sfatui pe nimeni. Apoi, in meseria mea, trebuie sa stii sa citesti in chipul si in vorba omului asa cum citesti in cartile sfinte.
Cum nu avea trebuinta de bani, i-a multumit camatarului si a iesit. In pravalia negustorului de covoare si matasuri n-a poposit. Cea de alaturi era goala. La capatul ulitei, cea din urma pravalie parea si cea mai prapadita, cu peretii scorojiti, arsi de soare, si napadita de colbul galben si greu. A intrat aplecandu-se usor de spate, ca sa incapa pe usa mica si veche. Inauntru mirosea a odinioara si a piatra incinsa. O dusumea din lemn vechi - lucru rar si scump prin locul acela -, rafturi din lemn vechi, innegrit de trecerea anilor, goale. In fund o tejghea, din acelasi lemn negru, imbatranit, la care sedea un batran negustor, cu par alb, cu barba asemeni si cu doi ochi albastri ca vazduhul de august, dar cu unul dintre ochi napadit si el de albeata. Respira adanc si invartea matanii pe degete, murmurand un descantec doar al lui.
- Pacea fie cu tine ! i-a spus oprindu-se in fata tejghelei.
Batranul s-a ridicat, a luat, din spatele tejghelei, un scaunel mic, din acelasi lemn vechi si afumat, l-a asezat in fata tejghelei si i-a spus:
- Pofteste ! Pacea fie cu tine ! Neidal e numele meu.
- Multumesc, domnule Neidal ! i-a spus. Ce vinzi dumneata aici ? Nu e niciun semn la intrare, nimic pe rafturi, ori poate nu mijlocesti nicio negustorie ?
Batranul Neidal a respirat din nou adanc, si-a apasat usor mana pe piept, ca de o durere nevazuta, apoi a raspuns:
- Doar ce e facut de mana mea !
A mers in spatele tejghelei si a scos de sub ea o sticla alba, mata, ca o patura de nea, rotunda si cu gat lung, lung subtiindu-se in urcare. A scos si un pahar si i-a turnat. A luat paharul si, multumind, l-a dus la buze. A simtit miros usor de smochine verzi si iarba. Apoi a baut pana la fund.
- Un vin minunat, bunule Neidal ! Cum n-am mai baut pana azi. Ce nume are ce mi-ai aratat ?
- Solstitio ! i-a raspuns batranul.
- Solstitio ? Nu am mai dat, pana acum peste acesta, si ma credeam un priceput.
Neidal a clatinat amar din cap si a scos o alta sticla de sub tejghea. O sticla neagra, facuta parca din intunericul cel mai greu. Era subtire, lunguiata si avea pereti fragili care vibrau aproape la fiecare respiratie. I-a turnat in pahar. A simtit miros de para coapta si smirna.
- Acesta este cu adevarat un vin fara pereche, domnule Neidal ! Ce nume are ceea ce mi-ai aratat de data aceasta ?
- Murmur - i-a raspuns.
- Ciudat nume, nu il stiam.
Batranul a oftat si si-a apasat din nou mana pe inima. Ochii i se umbrisera de o de neinteles mahnire. De sub tejgheaua veche a scos o noua sticla, de data aceasta rosie ca sangele viu, rotunda, de parca era facuta din funii rosii infasurandu-se impreuna.
- Qalb ! i-a rostit numele.
Mirosea usor a nuca dulce si a lemn parfumat.
- O, bunule Neidal, ce rasfat ! Aceste e un vin demn de masa unui rege !
O lacrima s-a razvratit in ochiul cel bun al negustorului. Din nou si-a apasat pieptul si a tras aer in piept cu greutate, de parca respiratia insasi il durea. O rasuflare de vant a suierat pe sub usa, aruncand inauntru praf galben si miros de vreme grea. Batranul a scos, aplecandu-se cu greutate, o alta sticla, sidefie, cu firicele aurii intinzandu-se ca niste vinisoare pe gatul lung si subtire, apoi alta rubinie, asemeni unei lacrimi, una verde ca de smarald, inchipuind un sarpe incolacit pe jumatate, o alta maslinie, asemeni unei amfore, apoi cea din urma, asemeni unei clepsidre, cu o jumatate plamadita din sticla neagra, iar cealalta din fire albe si aurii impletite cu rar mestesug. Din fiecare i-a turnat, pe rand. Si dupa fiecare pahar l-a auzit uimindu-se de minunatia vinului si laudand aromele alese care i se descopereai, rand pe rand.
- Bunule Neidal ! Cand am poposit in catunul acesta nu cautam decat odihna si primenire. Am inca drum lung de strabatut, iar calatoria aceasta are pricini triste care sunt ale mele si pe care nu vreau sa le impartasesc. Spun doar ca nu negotul m-a pornit la drum. Dar vinurile tale, bunule Neidal, sunt fara pereche, cum nu am mai intalnit si nu am crezut sa existe. Au nume neobisnuite, dar si le merita, Dumnezeu mi-e martor, caci fiecare dintre ele e neobisnuit si fara masura de minunat. Asa ca nici nu am sa ma tocmesc, vreau sa cumpar din fiecare cate trei sticle ! Si Solstitio, si Murmur, si Qalb, si din toate celelalte !
Batranul a clatinat din cap cu tristete, a refuz.
- Nu ma tocmesc, Neidal ! Siretlicurile acestea negustoresti nu-si au rostul, spune pretul si-l voi plati ! Vreau vinurile tale !
- Straine - a rostit batranul cu greutate, abia adunandu-si suflarea ostenita - n-am niciun vin de vandut. Am spus, Cel de Sus mi-e martor, ca vand doar ce e facut de mana mea. Vinul din care ai baut e unul singur si nici macar nu e unul de soi. Qalb e sticla rosie din care ti-am turnat. Iar Murmur e cea neagra si tot asemenea, caci mestesugul meu, straine, e sticlaria, nu storsul strugurilor. Iar sticla mea o daruiesc doar cui o poate pretui. Mergi in pace !

(Sursa: adnotari.ro)