Pedaland pe sosea, de Areta Sandru
Timpul va fi acelasi - ne spuse batranul din fotoliu, pregatindu-si o tigara - indiferent daca va fi masurat de un ceas de mana sau de clepsidra, timpul va fi la fel chiar daca ti se va parea ca pe-un cadran de nisip minutele se scurg mai usor, timpul va fi acelasi, v-o spun eu, mai zise el si incepu sa fumeze. Pleca din camera aproape pe varfuri lasandu-ne mai departe in fata mesei, cu paharele care lasau inauntru dare de vin rosu, cu sticlele asezate in dezordine, langa piciorul scaunului, langa sticla din care sifonul se prelingea pe parchet (si nimeni dintre noi nu facea nici un gest sa-1 opreasca), cu farfuriile stranse una peste alta intr-un fel de piramida instabila, cu tacamurile lasate intre ele.
Tmpul va fi acelasi, repetam iesind pe balcon, dar nu ma gandeam deloc la timpul batranului si nici la al meu, ci la unul indiferent, rupt de noi. Am iesit pe balcon, sprijinindu-ma cu mainile de balustrada.
Lipseau storurile de la geamuri si-n fiecare seara aveam impresia, dezbracandu-ma, ca cineva se uita pe geam fara sa fie vazut si fara sa-1 fi vazut niciodata, poate pentru ca acest cineva putea foarte bine sa nu fie nimeni.
Azi noapte cochetam c-un artist, avea parul sare si piper, era un barbat de vreo patruzeci de ani, iar tu stateai in aceeasi camera cu noi si erai incruntat nu stiu de ce. De unde stii ca era un artist si ca avea patruzeci de ani ? - m-ai intrebat absent. Sigur ca era un artist, ti-am raspuns, ne uitam amandoi peste balustrada privind la cei care treceau, ii urmaream pana la primul colt, acolo unde scapau de privirile noastre, era un artist, o tineam eu mortis, si plecandu-ma imi inchipuiam ce s-ar intampla daca vorbele ne-ar cadea din gura de la balcon si-am fi obligati sa alergam dupa ele.
Seara, cand venisem, nu stiam nici de storurile care nu existau si nici de faptul ca, dincolo de balcon, cateva case mai departe, era un hotel cu o infatisare nepotrivita pentru un oras de provincie sau poate tocmai de aceea, cu doua turnuri mici si cu geamurile de sus sparte, prin care ziua se adunau porumbeii agatandu-se de marginea zidurilor dinafara, iar in timpul noptii roiau fluturii marunti imprejurul unui bec in cercuri din ce in ce mai dese, pana se loveau de el si cadeau ametiti aiurea. Dar din camerele de sus, neinchiriate banuiam, nu venea seara nici o lumina, perdelele ramaneau nemiscate, mute, grele, astupand geamurile cladirii.
Lasa-le acolo, te-am rugat, calcam peste cioburile de lut si pamantul imprastiat pe balcon, in prima seara de la venirea noastra izbucnise furtuna si ghivecele prinse-n suporturi de lemn cazusera. Fetele din oras erau imbracate in rochii scurte si albe de tenis si-n rochiile astea se plimbau toate la ora pranzului, impanzind strazile, si ochii te dureau de atata alb scurt. Parc-ai fi trecut pe culoarele unui spital in goana, fara sa te opresti, doar cu capul intors spre peretii despartiti de tavan de-o dunga de bronz si dunga asta, din goana, mi se parea stramba ca dunga unui ciorap pus in graba dimineata de o femeie obosita care nu-si terminase somnul.
Stateam diminetile pe balcon, mai iesiti si voi pe strazi, plimbati-va prin oras, ne spuneau ei, dar noi ramaneam mai departe fara sa asteptam ceva, uitandu-ne pe strada pana ce soarele se muta de cealalta parte.
Ce-ar putea fi de vazut in orasul acesta ? Magazinele neschimbate cu bibelourile ingropate in plusul din vitrine, cutiile goale de bomboane asezate in diferite pozitii, pentru reclama cine stie carui sortiment de mult disparut, si Pegasul dintr-o alta vitrina a unui magazin de sport, cu ghidonul nichelat si lucitor si copiii care se intrebau in fiecare zi, trecand si oprindu-se in fata vitrinei, cine o va castiga ? -tombola se tinea abia peste cateva zile.
Un infirm, se revoltase orasul - un infirm - e o nedreptate, spuneau femeile, e o nedreptate ca Pegasul sa apartina unui infirm. Bicicleta disparuse din vitrina si nimeni niciodata n-o mai vazuse prin oras; se spunea ca barbatul acela de care nu prea stia nimeni nimic, ar invata sa mearga, altii dimpotriva, sustineau ca o tine ascunsa si ca refuza sa o dea sau s-o vanda cuiva.
Soarele trecuse de jumatatea balconului, puteam sa stau in partea cealalta, unde se lasase umbra - si umbra asta imi amintea de praful de pe mobile.
Voi sunteti fericiti, ne spunea coana Florica, vedeti toate inmormantarile de aici, stati in centru, nu exista mort care sa nu treaca prin fata blocului vostru - si stergea mai departe praful oftand. Oare de ce trasurile alea sunt asa inalte, e prea mult spatiu in ele - si-si lovea palmele una de alta a mirare. Coana Florica nu pretuia decat mortii, care treceau in trasurile inalte si apoi uita de ei si-si dadea mai departe pasiente. Cu cat se facea mai vara, cu atat venea mai des pe la noi, nu putea sa sufere praful de pe mobile si praf se gasea mereu, ferestrele dinspre strada ramaneau toata vara deschise. Venea din ce in ce mai des, plangandu-se ca nu poate suferi praful si-l stergea incurcandu-ne dictionarele din raftul de sus cu cartile mai toate copertate ale tatei si cu albumele pline de timbre ale lui Mircea; si nu era multumita decat atunci cand rafturile erau sterse si toate cartile scuturate din raftul de sus al vitrinei cu serviciile desperecheate. E prea multa dezordine, prea multa, se vaicarea ea, si mama o lasa in pace stiind ca furia ii trecea repede si ceva mai tarziu o gasea iarasi singura, la masa din sufragerie, dandu-si pasiente. Pe noi ne trimitea afara, avea nevoie de liniste si rar tolera chiar si prezenta mamei.
E un mort bogat, spunea ea repezindu-se la geam, are muzica, nu se poate sa nu fie bogat, acum au trecut coltul, s-au oprit, o iau pe Strada Mare - si ramanea asa mult timp cu carpa de praf in mana ; pandea de dupa perdea trecerea convoiului. Eh, viii cu viii, spunea ea, reluandu-si pasienta la masa.
Coana Florico, trece un mort, ii strigam cateodata mintind-o, dar ea nu se scula din fotoliu si nici nu privea spre geam, daca nu avea muzica.
Pacat c-a murit coana Florica, se lamenta matusa lui Mircea din usa balconului, stergand o farfurie cu servetul - pacat c-a murit, uite, eu zic ca ea ar trebui sa fie fericita c-am vazut-o trecand cu doi cai si cu muzica. (Si mie mi-era greu sa-mi inchipui cum poate fi fericit un mort). Praful ramanea nesters aproape toata vara si husele acopereau fotoliile si vitrina. Pe rafturile de la biblioteca ne transmiteam uneori mici mesaje: sunt plecat dupa scrumbii, vezi sa nu uiti aragazul deschis. Cineva ii corectase lui Mircea greselile de ortografie pe acelasi praf intins din belsug pe rafturi. N-avea cine sa ne certe, mama era plecata toata vara la bai si casa ramanea pe mana noastra.
Imi povesteai toate astea coborand intr-o dimineata pe plaja. Era inca rece si vineti de frig alergam pe iarba sa ne-ncalzim. Nu trecem dincolo ? m-ai intrebat. E nisip, se va incalzi si putem face plaja. Putem sa ramanem pe malul acesta, nu crezi ? m-am impotrivit uitandu-ma in susul apei. Undeva, destul de departe, se zarea bacul. Stii - mi-ai spus topaind mai departe pe iarba si miscandu-ti mainile prin aer - la noi, daca nu treci pe malul celalalt si faci plaja pe asta, se va spune ca nu vrei sa dai bani si ca nu esti in stare sa-ti platesti drumul pana dincolo. Aici, ai mai accentuat tu, aratand spre iarba de pe malul pe care stateam, nu raman decat copiii, sau poate ca si ei trec inot.
Alergam acum pe nisipul, usor incalzit, era inca devreme, ii simteam racoarea si densitatea. Barbatii se refugiasera pe terenul de sport, femeile cu picioarele umflate de varice stateau pe paturi la soare, cu sacosele pline de mancare alaturi. Zgomotul zarurilor aruncate, uneori pierdute prin iarba, imi aducea aminte de-un carlig pentru peste pe care-1 ratacise un pescar; ma rugase sa-1 caut prin iarba, il gasisem, dar l-am lasat mai departe acolo, si abia seara m-am strecurat cu lanterna sa-1 iau si mult timp, cu acul in buzunar, am avut sentimentul de vina, dar ma consolam ca pescarul prinsese pesti mai putini fara el.
Vapoarele se lasau in josul apei, aplecate intr-o parte, fara motor, duse un timp de curent. Ne uitam la ele sprijinindu-ne barbia in palme, ne lasam pe nisip cuprinsi de-o oboseala placuta, cuibarita in trupurile abia iesite din primavara; pe-al meu il simteam desmortindu-se, simteam bratele zbatandu-se si lovindu-se de aer.
Refuzam sa mai merg, ai inceput sa-mi povestesti la intoarcere (legasem barca de mal si ne-ndreptam spre casa cu vaslele pe umar); iesirile in oras duminica sau in zilele de sarbatoare aveau o pregatire a lor care incepea devreme, dupa amiaza, si ora aceea pe care trebuia s-o petrec plimbandu-ma langa oameni mi se parea de-a dreptul insuportabila.
Au crescut copiii, doamna, buna seara, domnule, si-ai dumitale s-au facut mari, cresc copiii, si mama ma strangea de mana, facandu-mi semn sa dau mana domnului si sa sarut mana doamnei, sa spun ceva dragut, daca se poate sa fiu spiritual (inchipuieste-ti, spiritual la varsta mea, oh, si cat de spiritual as fi fost daca m-ar fi lasat sa ma asez pe marginea trotuarului si sa raman acolo). Spune-mi ce e mai interesant decat sa te asezi in hainele de duminica pe trotuar si sa vezi defiland prin fata ochilor fel de fel de pantofi. Dar, desigur, nu puteam sa fac nimic din toate astea, ne plimbam mai departe, intai pe trotuarul drept, apoi pe cel stang, buna seara, doamna, cat de bine aratati in seara asta, ce baiat mare aveti, si mama zambea si ma stringea de incheietura mainii, si aproape ca-mi venea sa tip. Taceam si mama se stramba, dar nu stiu daca se stramba de obraznicia mea (eram obraznic ca taceam ?) sau de durerea picioarelor obligate sa ramana in pantofii de lac si sa suporte in continuare jumatatea de ora de plimbare prin centru, cu acelasi suras uitat pe fata pana la intoarcerea noastra acasa, cand trupul ei obosit se lasa pe marginea patului. Atunci ne ruga sa-i aducem ligheanul ou apa. Gleznele i se umflau si raminea asa, cu ochii inchisi, fara sa ne simta. Tata isi dadea cravata jos de la gat aruncand-o pe spatarul scaunului, si-si lua ziarul sa-1 citeasca.
Plimbarile acestea prin centru ma oboseau teribil, mai intai trotuarul din stanga, apoi cel din dreapta, apoi pe mijloc, era randul nostru sa ne lasam priviti, cu hainele cumparate prea mari, asteptand ziua in care urma sa crestem cat sa ne vie bine, dar nu stiu cum se facea ca intotdeauna cresteam prea brusc si hainele ramaneau prea mici.
Am ramas mai multe zile in oras. Seara ma dezbracam fara sfiala in camera, stiind ca de la geamurile hotelului nu poate sa ma priveasca nimeni, dar scapam greu de senzatia ca cineva m-ar putea privi pe fereastra.
Am luat-o intr-o dimineata pe sosea, mergeam cu bicicletele pe amandoua partile, facand opturi. Aveam paine si branza la noi. Undeva jos, in dreapta soselei, doi ciobani pazeau o turma de oi; ce-ar fi sa coboram la ei si sa le spunem: buna dimineata, domnilor ciobani, v-am adus gustarea, e drept ca lipseste cafeaua, dar va rog, poftiti la masa (faceam mai departe opturi cu bicicleta). Oricum, avem un fierbator la noi si va servim indata si ceaiul, unde e priza, priza va rog ?
Asa sa crezi tu (m-ai ajuns din urma si mergeam acum alaturi), ciobanii astia sunt mai domni decat tine; uite-al naibii, le-a dat drumul in grau, si dupa o ora sa vezi ca le ia pe toate gramada de-acolo si le baga-n trifoi. Pe marginea soselei, doi cai albi, impiedicati de picioarele din fata. Am lasat bicicleta in sant si le-am dat paine din palma. Ramasesem langa unul din ei si luandu-1 de dupa gat, mi-am lasat capul pe grumazul lui. Calul nu mai manca, ii atarnau firele de iarba din bot, uimit poate de faptul ca niciodata vreun om nu-i imbratisase grumazul. Am plecat, lasandu-1 pe aceeasi parte a soselei, si-am intors amandoi capul, poate-n acelasi timp. Calul incercase sa-si inalte picioarele subtiri din fata, impiedicandu-se-n sfoara, ca si cum prin protestul sau mi-ar fi reprosat mersul meu liber pe sosea.
Unde-ai plecat, ti-am strigat, dar tu erai prea departe de mine. Pedalai repede, te zaream dupa vreun cot aparand si disparand mereu pe serpentine, printre pomi, nu te-ai uitat niciodata inapoi. Pedalai aplecat ii continuare pe sa, si-am ramas uitata de tine in mijlocul soselei, langa o broasca testoasa strivita, care incercase poate, in timpul noptii sa traverseze, ascunsa de noapte si neintelegand nimic atunci, in momentul cand cine stie ce masina o fi trecut pe-acolo, cu soferul adormit la volan, neintelegand nimic, spuneam, din visul din urma, si din faptul atat de simplu ca dincolo de sosea era acelasi camp, erau aceiasi copaci si sigur acelasi aer. Ramasese asa, sub lumina cine stie carui far, trecut nepasator pe carapacea ei, strivita acum, si doar o dara rosiatica, inghetata si ea.
Oare ce i-o fi trebuit sa stie ce e dincolo (ma intrebam ingenunchind langa ea, in mijlocul soselei); pedalai tot mai departe de oras, abia te mai zaream. Dincolo nu puteau fi decat aceleasi lucruri - era prea tarziu sa inteleaga si prea mare curiozitatea pentru o simpla broasca testoasa.

Areta Sandru

(din volumul Valiza cu zapezi, Editura Junimea, Iasi, 1977 p. 102- 108)