Juramantul de credinta al lui Marius Tuca in fata oamenilor care cred in el: ' Ma voi bate pentru LUMINA '
Marius Tuca (Jurnalul National) : Juramant de credinta
Un copil mare canta la chitara. Mare cat el, chitara scotea niste sunete vii, autentice, sub mangaierea degetelor lui aproape transparente. De parca ar fi atins corzile cu venele de sange, asteptandu-te ca-n secunda urmatoare, la primul acord, sangele sa improaste chitara. Ma trimitea imaginea acestui copil cantand dumnezeieste la chitara, la Craciunurile vechi, de demult din copilarie poate, autentice parca. Craciunul abia trecut peste noi a avut ceva din sarbatoarea trista a unui sfarsit de an rasucit de atatea ori, frant si, in cele din urma, obosit, nu inaintea trairii, pentru noi romanii, a unei mari sperante: castigarea libertatii. Sufletele noastre, pe dinafara cel putin, au fost rascolite de un vant rece. Ne pregatim sa pasim aerul noului an dintr-un secol bajbaind, neintelegand in continuare lumina, traind senzatiile unei cartite iesite din intamplare la suprafata, la lumina. Craciunul este pentru Romania si pentru romani piatra de hotar a suferintei si sperantei totodata. De Craciun ne punem inimile-n palma si colindam lumea, ne sacrificam pulsul, lasandu-ne explorati si exploatati pana in adancul sufletului. Iesim in bataia pustii destinului cu pieptul gol, fara sa clipim macar, ne punem la zid de dragul sinceritatii, de dragul adevarului. Inchipuiti-va un Craciun ca acesta, ultimul Craciun al unor vremuri in care am bantuit intunericul, cum un popor intreg s-a pus la zid legat la ochi, asteptand viitorul ca pe o izbavire sau poate ca pe un nou blestem.
Asa suntem noi cand doi ani, doua secole si doua milenii se intalnesc intr-o clepsidra, petrecand pe spatiul mic al scurgerii nisipului si timpului in gatul clepsidrei acolo unde, din intamplare sau nu, ne aflam intotdeauna in noi purtati de sperante. Aici, la Bucuresti, de Craciun colindele s-au inecat deseori in praful adus de un vant rece.
Acum, la sfarsit de an, incepem sa intelegem, daca nu cumva am inteles, ca zapada a fost pentru noi de cele mai multe ori o binecuvantare. A fost haina pe care am imbracat-o de nenumarate ori in zilele de sarbatoare pentru a nu aparea goi in fata lumii, cantand "O, ce veste minunata" sau "De Craciun ne-am luat ratia de libertate". Haina care ne-a lipsit la acest Craciun, mai mult ca niciodata. Zapezile de altadata n-au mai venit. S-au strans acum toate suferintele de altadata, toate mizeriile de altadata, mai putin zapezile de altadata. Un fulg un singur fulg am asteptat. Un fulg precum samanta care astepta sa fie aruncata de Craciun in brazda viitorului an.
Sigur, suna frumos sa ne facem urari pentru noul an, insa asta nu ne face nici mai inteligenti si poate nici mai frumosi: "Un an plin de lumina!" Iata o urare pe care as dori-o poporului roman. Cred ca lumina este cea care ne-a lipsit cel mai mult, in istorie inclusiv trupul fizic al tarii, cand intregit, cand ciopartit cand rastignit. Tanjim ca noul an sa ne aduca macar lumina care ne-a lipsit atata amar de vremuri.

Ma voi bate pentru aceasta lumina - e juramantul meu de credinta pentru noul an in fata voastra, juramantul meu de credinta in fata oamenilor care cred in mine. La multi ani!