Marius Manole: "Spectatorii au nevoie de emotie, pentru ca in viata de zi cu zi nu prea mai gasesti emotii nicaieri"

- Poti trai fara teatru?
- Daca ma intrebai acum zece ani, iti spuneam ca fara teatru eu nu pot trai. Acum pot sa spun ca omul poate trai fara teatru, dar nu poate trai fara mancare. Am mai imbatranit, iar teatrul este o meserie pana la urma. Adica trebuie privit ca o meserie pana la urma.
- E o meserie ca oricare alta care trebuie facuta bine. E bine sa fii pasionat de ea. Devine un mod de viata, daca te implici prea tare, cum am facut eu... Eu n-o gandesc ca pe un lucru nemaipomenit, pentru ca daca o gandesti asa incepi sa crezi ca esti foarte special si poti s-o iei si razna. Adica sa pierzi contactul cu pamantul si sa ti se para cateodata ca esti asa de deosebit ca nu intelegi de ce nu iti dau oamenii bani cand iesi din casa.
- Dar trebuie sa ai si un fel de tarie interioara ca sa ramai actor...
- Actorii sunt niste oameni totusi dezechilibrati si echilibrati in acelasi timp. Ei vor sa fie in centrul atentiei, de asta fac meseria asta. Vor sa fie cunoscuti, sa aiba succes, asta e o latura. Apoi mai este o latura in care vrei sa exorcizezi in tine niste lucruri, ai devenit dependent.
Stii ca sunt donatori de sange care devin dependenti? Asa este si meseria asta. Devii dependent, ca de fumat. Si mai e o si o latura normala. Trebuie sa le contii pe toate trei astea. Trebuie sa si crezi ca esti un om special care sa merite atentia oamenilor, sa si ai nevoie de chestia asta, dar in acelasi timp sa stii ca te poti desparti oricand de chestia asta.
- Ce ar putea sa te desparta de teatru?
- Un handicap fizic, un accident. Poate ma indragostesc atat de tare si plec in alta tara; sau poate o dezamagire foarte mare in meserie. Dar teatrul poate fi jucat -oriunde. Teatrul nu e o institutie. Oricine poate face teatru, mai bine sau mai prost.
- Ai castigat multe prin teatru, dar ai si pierdut...
- Am castigat foarte mult. De pierdut, n-am prea pierdut nimic. Daca eu am facut meseria asta atat de mult si atat de implicat, de mi-a furat viata, cum spuneam eu la un moment dat, poate ca, de fapt, mi-a dat viata. Poate ca n-as fi avut nicio viata daca nu aveam meseria asta. Dumnezeu sigur mi-a dat locul in care pot supravietui, mi-a dat spatiul perfect in care sa ma desfasor.
Altfel, eram un angajat frustrat, ca aveam niste veleitati ludice, ca imi placea sa ma joc, dar nu aveam unde, decat la mouse-ul de la calculator. Nu cred ca mi-a luat ceva de fapt. Si daca imi luase ceva cand eram mai tanar, cred ca, in momentul in care am mai imbatranit am stiut eu sa aduc inapoi ce mi se parea mie ca mi-a luat meseria.
- Ce ti se parea ca ti-a luat?
- De exemplu, mi se parea mie ca nu mai poti trai normal, ca de fiecare data cand ma indragosteam, ma gandeam la cum reactionez ca sa stiu cum sa folosesc emotia respectiva in teatru. Acum nu mi se mai pare un handicap, mi se pare un avantaj.
Adica poti sa si traiesti, sa te indragostesti, dar sa ai capacitatea sa te si observi din afara, sa vezi care sunt mecanismele, sau ce se intampla in organismul tau sau ce se schimba in jurul tau. Faptul ca sunt un foarte bun observator si am intuitie fantastica la oameni, mi se pare un dar, nu mi se mai pare un minus.
E tare greu sa faci meseria asta si sa nu fii in prim plan. Adica trebuie sa ai o umilinta foarte mare, sa stii ca nu esti tu cel care face lucrurile in scena, sa nu crezi ca numai pentru tine vine lumea la teatru, sa nu crezi ca tie o sa-ti iasa orice rol, sa nu crezi ca le stii pe toate, sa nu crezi ca meseria e la degetul cel mic, fiindca in secunda aceea iti pierzi atentia fata de detaliu, iti pierzi profunzimea, iti pierzi viul, si atunci devii doar un om sigur pe el, cand in meseria asta cel mai tare atrage vulnerabilitatea actorilor.
- Si personajele tale inspira o putere sufleteasca...
- Asta imi si place mie sa construiesc in personaje. Eu de fapt nu caut forma lor exterioara, caut de unde ar putea sa vina motorul acela sufletesc care sa emotioneze si care sa-i dea putere personajului si care sa-l impinga mai departe si care sa duca la sufletul spectatorului. Adica nu vreau sa se duca rational, sa se duca emotional, fiindca spectatorii au nevoie de emotie, pentru ca in viata de zi cu zi nu prea mai gasesti emotii nicaieri.