Punctul Critic: Un precedent funest de segregare religioasa si etno rasiala: iudeofobia sanguinara (Autor: Mihai Milca)

- continuare -

Termenul de antisemitism (in varianta moderna) a fost acreditat de jurnalistul german Wilhelm Marr in 1879, cu o conotatie expres antiiudaica, depasind prin virulenta animozitatea traditionala manifestata de crestinism impotriva evreilor. Evreii erau vazuti, prin dioptrii diforme, ca promotorii celui mai abject materialism, agenti ai capitalismului spoliator si anarhic, sursa exclusiva a nenorocirilor natiunii germane. In galeria antisemitilor din spatiul german s-au mai ilustrat cu articole, pamflete, discursuri si chiar lucrari cu pretentii stiintifice: Adolf Stoecker - orator si politician de orientare social crestina, Heinrich von Treitsche - reputat istoric, Theodor Fritsch - propagandist rasist si militant anticlerical, Paul de Lagarde - avocat al unui spirit german viril si al unei crestinatati deziudaizate, Eugen Duhring - un socialist renegat, inamic al crestinismului, dar si al evreilor pe care ii dorea intorsi in ghetto-uri, Houston Stewart Chamberlain - un englez expatriat si teutomaniac, increzator in steaua imperialismului bombastic promovat de kaiserul Wilhelm al II lea. In pofida agitatiilor antisemite, Germania dinaintea Primului Razboi Mondial reprezenta pentru multi evrei o tara prospera si civilizata, o cultura demna de invidiat, o societate in care drepturile cetatenesti erau respectate, astfel incat tentatia asimilationista a functionat din plin pentru nu putini dintre acestia. Sentimentele de admiratie erau mai pronuntate chiar in cazul evreilor galitieni, de la frontiera Rusiei cu Germania si Imperiul Habsburgic. Aceasta stare de spirit a determinat ca, pe parcursul Primului Razboi Mondial, autoritatile tariste sa-i considere in bloc pe evreii galitieni spioni germani sau austrieci, potentiali factori de destabilizare in spatele frontului propriu si sa procedeze la deportarea lor in interiorul Rusiei. In Polonia, sfarsitul razboiului si proclamarea independentei nationale fata de imperiile agresoare au exhibat, paradoxal, si resentimentele istorice iudeofobe ale polonezilor care s-au dedat la pogromuri impotriva elementelor evreiesti, in special in zonele cu populatie mixta. Desi in armata imperiala germana au luptat si evrei, inrolati chiar in serviciul activ - 12.000 dintre ei si au pierdut viata pentru gloria Vaterland-ului, iar multi s-au distins prin bravura - sentimentul general al germanilor a fost acela ca evreimea s-a sustras de la efortul de razboi, ca ea a profitat de pe urma suferintelor militarilor si populatiei civile, pentru ca in final sa tradeze si sa pactizeze cu dusmanul. Celebra formula a loviturii de pumnal pe la spate pe care a reprezentat o incheierea Armistitiului cu Puterile Antantei a aparut nu doar ca o justificare a infrangerii Germaniei, ci si ca o nevoie de exorcizare a frustrarilor, a maniei nationale si sentimentului de neputinta incercat de nostalgicii puterii imperiale, de soldatimea dezorientata si politicienii lasi, incapabili sa-si asume responsabilitatea colapsului din noiembrie 1918. Evreii si marxistii au devenit, peste noapte, vinovatii principali ai momentului, iar legenda tradarii acestora s-a perpetuat in timp ca un lait motiv predilect al propagandei ultranationaliste si al spiritului de revansa. Experienta violenta si traumatizanta a revolutiei bolsevice din Rusia in 1917 a relevat intr o lumina cruda si un alt aspect, tinand de prezenta masiva a unor reprezentanti ai evreimii in ierarhia militara si de partid comunista, in structurile aparatului represiv creat de Lenin si Dzerjinski - Ceka. Evreii suspectati de a fi adeptii bolsevismului au facut in Rusia si Ucraina obiectul unor pogromuri si masacre comise de trupele rusilor albi, de garzile nationaliste ale lui Petliura si bandele anarhistilor lui Mahno. Impactul provocat de exportul modelului din Rusia bolsevica in Germania a fost extrem de puternic, iar mitul conspiratiei iudeo-comuniste a castigat teren in cele mai diferite medii. Asa se si explica poate de ce in anii 1919 1923, dupa nenumarate tentative de insurectie comunista si efemere republici ale sfaturilor rosii, in Germania au proliferat tot soiul de formatiuni politice si paramilitare de orientare nationalista si anticomunista, intre care si Partidul nazist, al carui membru si, ulterior, fuhrer a fost Adolf Hitler. Un alt element ce trebuie retinut pentru intelegerea contextului turbionar de la sfarsitul primei conflagratii mondiale il constituie Declaratia Balfour din 2 noiembrie 1917 (ce poarta numele secretarului de la Foreign Office Lordul Balfour), care facea cunoscut opiniei publice ca guvernul britanic era favorabil intemeierii in Palestina a unui camin national pentru poporul evreu, exact in momentul in care trupele engleze ocupau aceasta provincie, ce apartinuse pana atunci Imperiului Otoman. Teritoriu sub mandat britanic in perioada interbelica, Palestina avea sa devina, dupa razboiul din 1948, teritoriul statului Israel, situatie de natura sa alimenteze pana in prezent o stare de permanenta beligeranta in Orientul Mijlociu, intre arabi si evrei, intre islam si sionism. Miscarea sionista a intrevazut sansa reintoarcerii pe pamantul stramosilor evrei si a militat in toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale pentru cauza Eretz Israel, dovedindu-se o noua forta centripeta pentru evreime si o forta abilitata sa contracareze influentele centrifugale si dezintegrante ale modernizarii asupra societatii evreiesti traditionale. Atitudinea nazistilor fata de miscarea sionista a cunoscut inainte si dupa inscaunarea lui Hitler la putere in Germania variatii de sens si intensitate. In perioada in care autoritatile hitleriste incurajau ideea emigrarii evreilor din Germania, spre Palestina, au existat la nivelul serviciilor de siguranta si chiar in SS voci pledand pentru masuri in favoarea actiunilor de creare in sanul populatiei evreiesti a unei constiinte identitare particulare, ca element motor al politicii de emigrare, pe care o urmarea, de pe propriile liniamente ideologice, miscarea sionista din Germania. Ca urmare, organizatiile sioniste s-au bucurat o vreme de un tratament special din partea regimului hitlerist, intrucat interesele acestora coincideau cu ale liderilor nazisti. Fapt surprinzator, pentru un timp, au aparut si au functionat scoli evreiesti unde se invata ebraica, a fost autorizata infiintarea de cluburi sportive unde se organiza o pregatire paramilitara a tinerilor sionisti si au fost initiate cursuri de reconversie profesionala pentru cei ce doreau sa emigreze in Palestina. Paradoxal, una dintre legile rasiale adoptate la Nurenberg, legea pentru protectia sangelui si onoarei germane, ce interzicea evreilor sa inalte drapelul cu crucea incarligata, ii autoriza pe acestia in mod expres sa utilizeze steagul sionist avand imprimata pe el steaua lui David, in sase colturi. A existat, la un moment dat, chiar si un acord secret intre autoritatile germane si Agentia Evreiasca prin care se permitea evreilor sa emigreze cu o parte din bunurile personale in Palestina, in schimbul garantarii unei cresteri a exporturilor germane. Cu toate acestea, sionismul in sine a contribuit implicit la consolidarea unui stereotip potrivit caruia evreii ar avea o loialitate indoielnica, duala si ar conspira mereu pentru a dobandi putere prin orice mijloace in interiorul si in afara altor natiuni. In Europa interbelica, nu numai Germania a reprezentat un focar, un sanctuar al antisemitismului - devenit politica de stat. Chiar in statele natiune aparute pe ruinele defunctelor imperii - Otoman, Wilhelmian, Habsburgic si Tarist - au fost inregistrate simptome ingrijoratoare ale unei stari de spirit defavorabile minoritatilor in general si evreilor in special. In Polonia, Cehoslovacia, Romania, Ungaria, Tarile Baltice, tendintele nationaliste, exclusivismul etnic si religios, comportamentele nedemocratice, autoritare si suspiciunile fata de minoritatile etnice si populatia evreiasca - taxate ca elemente alogene si pe a caror loialitate in raport cu statele nationale respective nu se putea conta - au proliferat, pregatind ulterior terenul pentru politicile discriminatorii si excesele violente de la sfarsitul anilor ′30 si din primii ani ai celui de al Doilea Razboi Mondial, care au debusat in practici criminale, genocidare.