STIINTA SI TEHNICA: Dosare OZN (Autor: Cristian Roman)
Revista Stiinta & Tehnica a abordat rareori subiectele legate de OZN-uri. Motivul este unul singur: lipsa documentelor de incredere. In jurul a ceea ce am putea numi fenomen OZN s-a creat un val de legende si de contrafaceri, incat este foarte greu sa mai poata fi abordat cu seriozitate. Care ar fi acele documente in care putem avea incredere? Greu de spus in cateva cuvinte. Poate mai nimerit ar fi sa va dau un exemplu. In ultimii ani, Ministerul Apararii al Marii Britanii a dat publicitatii un mare numar de dosare privitoare la fenomenul OZN. Documentele le puteti consulta si dumneavoastra, daca accesati Arhiva Nationala a Marii Britanii. Veti gasi acolo mii de pagini de rapoarte privitoare la aparitii, cel putin aparent, inexplicabile. Atunci cand le veti parcurge veti putea identifica 4 categorii de materiale, asa cum remarca si Dr. David Clarke, de la departamentul de jurnalism si comunicare al Universitatii Scheffield Hallam. Aceste patru categorii ar putea fi urmatoarele:
- Politica OZN;
- Activitati parlamentare, inclusiv raspunsuri la intrebari ale parlamentarilor si anchete parlamentare;
- Corespondenta publica;
- Rapoarte privind evenimente OZN.
Desigur, pasionatii de OZN-uri au acum o mare baza de date privitoare la aparitii care, macar la o prima vedere, sunt inexplicabile. Dar nu ar trebui sa luam drept extraordinar oricare dintre rapoartele publicate. Adesea avem de-a face cu fenomene ce se petrec in atmosfera terestra, cum ar fi meteorii, astri foarte stralucitori etc., sau cu obiecte de origine pamanteana (reintrari de sateliti in atmosfera terestra, avioane etc.). Ne raman la dispozitie, pentru analiza, foarte putine evenimente. Dintre acestea unul a facut inconjurul lumii, fiind prezentat in multe publicatii. Este vorba despre o intamplare petrecuta cu mult timp in urma, in ziua de 20 mai 1957. Am cautat documentul original. Am descoperit ca el se afla in dosarul defe-24-1931.A urmat apoi cautarea raportului care ma interesa. Nu a fost chiar usor, dar in cele din urma, la pagina 260 am reusit sa gasesc raportul care facuse prima pagina a multor cotidiene in 2008. (Intre timp site-ul unde am gasit raportul a disparut, asa ca am sa postez la sfarsitul acestui text paginile de arhiva referitoare la raportul pe care il voi comenta mai departe.) Asa am reusit sa aflu ca nu este vorba despre un raport propriu-zis, ci despre o scrisoare, datand din 1988, care a fost adresata Ministerului Apararii al Marii Britanii. In aceasta scrisoare, care se intinde pe doua pagini si jumatate, descoperim marturia unui pilot american, care in 20 mai 1957 a fost implicat intr-un eveniment legat de urmarirea unui obiect zburator neidentificat. Asa cum veti vedea mai departe, acest obiect avea caracteristici cu totul neobisnuite. Dar sa dam cuvantul pilotului american.
- Era o noapte tipic englezeasca in Kent. Aripa 406 vanatoare-interceptare [o aripa este formata din mai multe escadrile, fiind echivalentul unui regiment de aviatie de la noi, n.m.] era atasata sectorului Met (RAF) si avea avioane F-86D aflate in stare de alerta in functie de cerintele operative. Era 20 mai 1957, iar escadrilele noastre erau considerate ca fiind calificate pentru lupta atunci cand am primit o solicitare operativa. In acea noapte escadrila 514 vanatoare-interceptare era in stare de alerta. Doua avioane F-86D erau in alerta de 5 minute [adica trebuiau sa fie capabile sa decoleze la 5 minute dupa declansarea alarmei, n.m.] la capatul pistei bazei RAF de la Manston, asteptand semnalul de decolare. Era tarziu, iar conditiile erau IFR [Instrumental Flight Rules, zbor fara vizibilitate, numai cu ajutorul instrumentelor, n.m.].Uitandu-ma in jurnalul de zbor, au fost un total de 30 de minute de zbor de noapte, din totalul de o ora si 15 minute de zbor. Nu mai retin detalii, cum ar fi ora exacta de alarmare sau ceea ce faceam inaintea alarmarii, dar retin faptul ca unitatea auxiliara de alimentare cu energie electrica [Auxiliary Power Unit, APU, n.m.] era conectata deja la avion. Eram gata de decolare imediat dupa alarmare.
Pilotul american a decolat si in circa 5 minute a ajuns la nivelul de zbor 310 (adica 31.000 picioare, ceea ce inseamna circa 9.500 m). Centrul de control de la sol pentru interceptare (GCI - Ground-controlled interception) a indicat o directie de zbor catre Marea Nordului.
- Imi amintesc foarte exact termenii in care discutam cu GCI (nu imi amintesc codul de chemare). Am fost informat exact asupra situatiei. Informatiile initiale indicau ca solul observase un semnal foarte intens, care se deplasa deasupra zonei East Anglia. Acesta se deplasa foarte putin si, din conversatia mea cu CGI, am aflat ca fusesera parcurse toate procedurile cu celelalte agentii de control si ca s-a confirmat ca este vorba despre un obiect zburator neidentificat cu un traseu de zbor foarte neobisnuit. In informarea initiala se sugera ca obiectul neidentificat statea pe loc lungi intervale de timp. Instructiunile erau - go to gate - pentru a grabi interceptarea. Gate este termenul utilizat pentru a indica folosirea tractiunii maxime (in cazul lui F-86D aceasta implica folosirea postcombustiei) si deplasarea catre punctul initial [Initial Point] la circa 32.000 picioare [aproximativ 9.700 m, n.m.]. In acest timp radarul meu era pornit si am incercat, prea devreme, sa identific obiectul necunoscut. De la sol mi s-a cerut sa raportez orice observatie vizuala, la care eu am raspuns ca sunt in bezna si imi este imposibil sa vad ceva! Probabil ca in zona existau nori alto stratus, dar zburand deasupra Marii Nordului nu aveam nici un punct de reper. De exemplu nu aveam stele, lumini, siluete. Pe scurt, nu vedeam nimic. CGI a continuat sa ma dirijeze, iar dialogurile [dintre noi] descriau straniile maimutareli ale unui OZN. Manevrele care mi s-au indicat anuntau dirijarea catre un punct de unde teoretic puteam lansa rachetele. Imi amintesc ca, dupa ce am ajuns la nivelul de zbor, am cerut permisiunea sa opresc postcombustia, dar mi s-a cerut sa o las in functiune. Nu mult mai tarziu am constatat ca viteza mea era undeva in jurul a 0,92 Mach. Aceasta era viteza maxima pe care F-86D o putea atinge in zbor orizontal. Apoi am primit ordinul sa lansez o salva completa de rachete impotriva OZN-ului. In acel timp aveam numai gradul de locotenent si eram foarte ingrijorat de gravitatea situatiei. Ca sa fiu sincer, aproape ca facusem pe mine! In acest timp eram foarte ocupat: trebuia sa zbor, sa caut obiecte neidentificate, iar acum eram nevoit sa setez si sa armez armele. Am cerut autentificarea comenzii de deschidere a focului si am primit-o imediat. Era foarte complicat pentru mine sa caut intr-un tabel plin cu litere si cifre, pentru a vedea daca autentificarea era corecta, acestea erau tiparite pe o coala de hartie de 5 pe 8 inci, iar marimea semnelor nu depasea pe cele tiparite de o masina de scris obisnuita. Era intuneric complet. [In carlinga], luminile erau stinse. Am folosit o lanterna, in timp ce incercam sa urmaresc in continuare radarul. O spun sincer, aveam atatea de facut, incat nu mai imi vedeam capul de treaba. Autentificarea fiind valida, am setat 24 de rachete pentru salva. Nu am acordat prea multa atentie coechipierului meu, dar imi amintesc ca el raspundea Roger la toate mesajele. Nu pot sa presupun decat ca era la fel de ocupat ca si mine. Am primit dirijarea finala, instructiunile imi cereau sa virez 30 de grade la babord pentru a intercepta obiectul neidentificat. Acesta se afisa [pe ecranul radarului] exact unde mi s-a spus ca ar trebui sa fie, la 30 de grade si o distanta de 15 mile. Ecoul radar stralucea pe ecran cu o intensitate incredibila. Era similar cu ecoul pe care l-as fi primit de la un B-52. Imi aduc aminte asta cu exactitate. Am deplasat markerul de distanta deasupra ecoului, iar linia luminoasa a palit atunci cand s-a suprapus cu ecoul radar. Am fixat o tinta ce parea a avea proportiile unui portavion zburator. Vreau sa spun ca semnalul receptionat de radar era atat de puternic incat nu putea scapa sistemului de control al focului de pe F-86D. Folosesc comparatia cu alte avioane, de vanatoare sau de linie. Un avion de linie este usor de fixat ca tinta, in timp ce pentru un avion de vanatoare nu ofera un ecou [radar] destul de intens si, pentru acest tip de avion, fixarea ca tinta nu se poate face decat la distante mai mici de 10 mile. Cu cat este mai mare avionul, cu atat mai usor este de fixat. Ecoul de acum aproape ca se fixase singur ca tinta. Nu pot explica unui profan ceea ce s-a intamplat, dar este suficient sa spun ca aceasta a fost tinta cea mai usor de fixat pe care am vazut-o vreodata. Am fixat-o in numai cateva secunde, pe cand se afla la o distanta de 15 mile, care era bataia maxima a radarului meu. Am transmis catre CGI codul Judy. Ceea ce insemna ca ma voi folosi de radarul propriu pentru viitoarele manevre de orientare catre tinta.
Urmeaza o descriere foarte tehnica a radarului de la bordul avionului F-86D. Apoi este descrisa scena interceptarii OZN-ului.
- Acum sa ma intorc la interceptarea OZN-ului. Asa cum spuneam, aveam o viteza de apropiere de 800 noduri si radarul meu era foarte stabil. Punctul [care reprezenta tinta] era centrat [pe ecran] si erau necesare numai usoare manevre de corectie. Interceptarea era foarte rapida, iar cercul [este vorba despre cercul de ochire, care inconjura punctul ce reprezenta tinta, n.m.] a inceput sa se micsoreze rapid. Am anuntat 20 secunde!, iar CGI m-a anuntat ca asteapta. [Markerul care indica] viteza de apropiere se afla in continuare in pozitia orei 8 sau 9 [asta insemna ca viteza de apropiere era de circa 800 noduri, n.m.]. Cu 10 secunde inainte de lansarea rachetelor, am remarcat ca markerul de viteza de apropiere a inceput sa isi modifice pozitia. El s-a miscat rapid catre ora 9, apoi s-a dus catre ora 3, a ajuns la ora 12, dupa care s-a plasat in pozitia corespunzatoare orei 11. Asta indica o viteza de apropiere negativa [adica avionul se indeparta, n.m.] de 200 noduri (aceasta era viteza maxima de apropiere negativa care putea fi afisata). Acum nu mai aveam nici o posibilitate sa cunosc viteza OZN-ului. Acesta s-ar fi putut deplasa la numere Mach mari, dar pe ecranul meu as fi vazut numai 200 noduri. Cercul [de ochire], care se micsorase pana la 1,5 toli diametru, a inceput sa se mareasca rapid. In cateva secunde a ajuns la 3 toli diametru, iar ecoul radar a inceput sa se miste in sus pe ecran. Asta insemna ca se indeparta rapid de mine. Am raportat acest fapt catre CGI si am fost intrebat: Ai vazut tinta?. Am raspuns ca sunt in bezna totala si ca nu pot vedea nimic. In acest timp OZN-ul a iesit din raza de actiune, de 30 de mile, a radarului meu.
Dupa acest sir de evenimente, pilotul american primeste ordinul sa revina la baza. Chiar in timpul drumului catre aerodrom i se comunica faptul ca toate informatiile privitoare la misiunea care tocmai se termina sunt strict secrete. Intors la baza, pilotul primeste vizita unui personaj civil ciudat.
- Civilul era imbracat ca un vanzator IBM, cu un pardesiu albastru inchis. (Nu imi amintesc fata [personajului], tin minte doar ca avea in jur de 30 de ani.) A inceput imediat sa imi puna intrebari despre zilele de dinaintea misiunii. Dupa ce am relatat toate cele intamplate, mi-a comunicat ca totul este strict secret si ca nu am voie sa discut cu nimeni, nici macar cu comandantul meu. Mi-a spus ca ar fi amenintata securitatea nationala, daca voi scapa vreun cuvant.
Iar marturia pilotului american se incheie asa:
- Am impresia ca, orice ar fi fost, avion sau nava spatiala, s-a deplasat cu o viteza de zeci Mach pentru a putea face ceea ce am vazut [pe ecranul radar]. Poate ca valul secretului va fi ridicat si se vor putea face cunoscute faptele.
Am redat pe larg marturia pilotului american, tocmai din dorinta de a nu lasa ca rezumarea ei sa deformeze cumva relatarea. Este evident, avem de-a face cu un eveniment cu totul exceptional, daca amintirile nu cumva l-au pacalit pe pilot. Intre timp i s-a aflat si numele (el nu apare in documentele publicate de catre Ministerul Apararii al Marii Britanii). Este vorba despre Milton Torres, care la vremea evenimentului avea 24 de ani. Totusi, ce s-a intamplat in acea zi de 20 mai 1957? In documentele facute publice de catre Ministerul Apararii al Marii Britanii exista si o scrisoare catre secretariatul pentru aviatie in care se ofera doua posibile explicatii. Din pacate, din motive de securitate, au fost sterse atat numele destinatarului, cat si autorul raspunsului.Prima explicatie oferita se refera la anumite conditii meteo, care au facut posibila aparitia unui ecou fals pe radar. Cea de-a doua pune in discutie posibilitatea ca Milton Torres sa fi fost, fara voia sa, cobaiul din cadrul unui experiment legat de razboiul electronic. Adica, prin mijloace electronice, a fost creata o tinta falsa, care a aparut atat pe radarele de la sol, cat si pe radarul de la bordul avioanelor de lupta. Sa nu uitam ca a trecut mai bine de jumatate de veac de la eveniment. Sa mai remarcam faptul ca avem numai documente din arhivele britanice privitoare la acest eveniment. Americanii tac, in arhivele pe care le-au facut publice, cel putin pana acum, nu a aparut nicio informatie privitoare la evenimentul din 1957. Si totusi, nu vom putea afirma ca avem de-a face cu o nava extraterestra. Avem prea putine date pentru a putea sustine o asemenea ipoteza. Am vrut sa merg mai departe cu analiza evenimentului din 1957. Am gasit, pe site-ul revistei New Scientist, un articol dedicat cazului Milton Torres. Aici era citat David Clarcke, cel despre care aminteam la inceputul acestui text, care spunea ca, cel mai probabil, Milton Torres a fost un cobai in cadrul unui experiment din cadrul unui proiect secret al CIA. In cadrul acestui proiect, cu ajutorul unor dispozitive specializate, se puteau crea pe ecranele radarelor inamicului tinte false. Aceste tinte false puteau avea orice viteza si orice marime. La vremea respectiva nu mai auzisem despre un asemenea proiect. De aceea am cautat la CIA informatii suplimentare. Sa nu uitam ca este vorba despre un program vechi de jumatate de veac si este de presupus ca exista macar date sumare care sa fi fost facute publice. Initial nu am gasit nici un fel de informatii. Existau unele relatari, dar ele nu proveneau direct de la CIA, asa ca nu puteam pune baza pe ele. Altfel spus, sursele nu erau unele credibile. Si totusi, dupa multe cautari istovitoare, am aflat ca exista cel putin un document al CIA in care se vorbeste despre programul Palladium. El poarta numele de Stealth, Countermeasures, and ELINT, 1960-1975 (Invizibilitate, contramasuri si ELINT, 1960-1975). Referitor la proiectul Palladium, aflam din acest document, se incerca pacalirea radarelor sovietice prin receptionarea fasciculului radio al radarului inamic, dupa care acesta era introdus intr-o linie de intarziere si, mai apoi, era retrimis catre emitator. Practic, prin modificarea timpului de intarziere si modificarea intensitatii semnalului reemis se puteau crea tinte false.Una dintre operatiunile Palladium s-a desfasurat in timpul crizei rachetelor din Cuba (1962). Sistemul Palladium a fost montat pe un distrugator aflat in vecinatatea coastelor cubaneze. Au fost create tinte false, care pacaleau radarele bateriilor de rachete SA2 sau pe cele ale avioanelor de vanatoare cubaneze. Rachetele antiaeriene se activau, gata sa distruga tinta produsa artificial de catre sistemul Palladium, iar pilotii avioanelor de vanatoare erau ademeniti catre fantomele radar si chiar se pregateau sa deschida focul. Sa fi fost activ sistemul Palladium inca din 1957? Sa fi fost el testat in Marea Britanie in acea noapte de 20 mai? Greu de dat un raspuns sigur la aceste doua intrebari. Asa cum spuneam, nu avem toate datele necesare. Totusi, aceasta explicatie este foarte plauzibila. Este foarte probabil ca Milton Torres sa fi fost cobai in cadrul unui test al unei componente a razboiului radioelectronic. Dar, chiar daca explicatia probabila este una cat se poate de pamanteana, fenomenul OZN ramane, si pe viitor, un subiect fascinant, cata vreme va fi tratat cu seriozitate si nu intr-o maniera pseudostiintifica. Asteptam noi desecretizari de documente.