Dialoguri - Viata ca o goana spre moarte
Uneori, tesatura asta numita viata te duce pe niste cai pe care nu le-ai gandit, pe care nu le-ai asteptat, pe care poate nici nu le-ai dorit. Uneori, ai nevoie sa stai de vorba despre lucruri care te macina, pentru ca simti ca asa le faci sa zboare si sa nu te mai apese. Se nasc, astfel, dialoguri. Cu un strain, cu un om invatat, cu un duhovnic, cu un prieten, cu cel sau cea pe care il/o iubesti sau doar cu tine insuti/insati.
- Stii, mi-e greu tare sa infrunt moartea asta. De fiecare data cand imi da tarcoale, o simt atat de puternica si increzatoare in timp ce eu ma simt mica si neputincioasa. Ii simt prezenta peste tot in jurul meu si asta ma infioara cumplit. Ma sperie. Ma macina. Si imi da o serie de ganduri care ma fac sa imi pierd echilibru, sa nu mai stiu cine sunt, ce trebuie sa fac, cum sa ma redresez ca sa nu uit de viata. Sunt ca paralizata. Ieri si azi mi-am imbratisat tatal Am simtit ca sunt o fiica rea, ca nu i-am spus cat il iubesc si ca mi-e teama ca la un moment dat se va duce dincolo si ca nu voi putea face nimic, nici macar sa plang. Ma ingrozeste momentul acela! Care dintre ei va pleca primul? Cum voi trece peste asta? Cum va fi viata dupa aceea? Apoi fug si-mi strang in brate copilul. Si ma rog sa fie sanatos si sa traiasca mult si sa fie fericit. Dar nu ii pot oferi garantia ca nu i se va intampla niciodata nimic rau si acest lucru imi scrijeleste fiecare gand, facandu-ma sa ma simt un fir de praf care vrea sa devina o coloana a infinitului. Sunt puternica, dar nu atat de puternica. Ma gandesc la fiecare persoana draga din jurul meu. Cum ar fi daca. Iar in momentele astea te simti atat de singur. Poate pentru ca ai impresia ca nimeni nu te intelege, si nu sufera ca tine, si iar ma cuprinde disperarea. E ca si cum moartea asta poate veni si fara sa-mi anihileze trupul. E ca si cum o simt infiltrandu-se in fiecare parte din mine de fiecare data cand se stinge o stea in jurul meu. Nu ma mai lasa sa respi. Am impresia ca sunt inchisa intr-o camera intunecata, singura. Si nu reusesc sa gasesc iesirea.
Mi-a zambit cu intelepciune si mi-a raspuns:
- Aminteste-ti cat suntem de mici in acest imens Univers. Moartea cuiva nu mai e un eveniment. Pe undeva pocneste cate o supernova si asta e la fel de putin important, desi rade tot in jur, la mii de ani lumina. Apoi, stii bine cat de important e fierul, hemoglobina. Ei bine, fierul, ca tot ceea ce e metal, nu ia nastere decat in interiorul unei stele. Doar acolo se lipesc atatia protoni si neutroni, incat sa te trezesti cu un nucleu imens. Trebuie ca steaua sa moara pentru ca fierul ala sa poata ajunge candva sa pulseze in venele unei fiinte. Stiu ca doare moartea, dar nu e important faptul ca disparitia cuiva e ireversibila. Gandeste-te la cat de importanta a fost existenta persoanei aceleia pentru tine si ca irepetabilitatea existentei ei e mult mai importanta decat stelele de a caror moarte nestiuta a fost nevoie. Vii sau morti, suntem bucati de stele. De-aia e tocmai bine sa ne mutam inapoi, cu toate parerile de rau pe care le trage dupa sine moartea asta.

sursa: Facebook