Editorial AM PRESS : Nu timpul trece, ci noi trecem prin timp (Autor: Lucian Avramescu)
Ceva de genul asta spunea Nichita Stanescu. Nu timpul trece, ci noi suntem trecatori prin el. Timpul e stationar. Ce conventii construim? Vine Anul Nou, pleaca anul vechi, sunt conventii si repere pe care ni le-am dat si unora chiar ne inchinam. Ne socotim zilele si anii in functie de un reper. Reperul ramane acolo, in cremenea neschimbatoare a timpului, iar noi lunecam zilnic spre batranete, din chiar clipa nasterii. Nici nu ne-a legat bine buricul moasa, ca suntem mai batrani cu o respiratie. Mai batrani apoi cu tabla inmultirii, cu tabla citirii, cu tabla iubirii.
Vine Anul Nou, sublima conventie a reinceputului. Copil fiind, urcam dealul din fata casei bunicilor de mama, acolo unde am crescut. Eram vecini cu padurea. Sta azi acolo fratele meu, Marian. Cu un ceas inainte de bataia de orologii a miezului noptii, pregateam un rug urias din vreascuri uscate, crengi groase de copaci si in jurul lor ne adunam un trib de copii si adulti. Orbecaiam cu felinare in maini pana cand unul dadea semnalul ca a venit. Cine? Timpul! Timpul nu venise, era demult acolo, de cand nu se nascusera dealurile pline de scoici marine pietrificate, semn ca, undeva, cu milioane de ani in urma, Sangeru fusese un fund de mare. Apriiinde! - striga el si rugul crestea in cateva clipe urias. Dantuiam in jurul focului care lumina fete si desena pe chipuri inceputurile lumii. Incineram, asta era semnificatia, anul ce-a trecut, ne desparteam de el prin foc, salutand nasterea celuilalt.
M-a intrebat, ieri, un prieten, unde petrec Revelionul? In copilaria mea nu fusese, cel putin pentru satenii mei, inventat cuvantul. M-am facut ca nu-l pricep. Anul nou, am zis, il petrec in sat. Cu cine? Cu mine! Cu ai mei, cativa, care ma inconjoara. As vrea ca la miezul noptii sa urc Pe Coasta (locul chiar asa se chema si se cheama, Pe Coasta) si sa aprind focul magic al copilariei. Timpul e acolo, neschimbat, ma asteapta. Am recapitulat in minte numele catorva dintre cei cu care faptuiam isprava arderii pe rug a timpului. Nicu Bradeanu umbla cu calul si caruta, neobosit, incoace si incolo, nitel incovoiat. Nu mai are chef de joaca. Vivi a murit tanara. Sandu e in dusmanie cu o ruda a mea pentru un razor. Imi raspunde piezis la salut, cu toate ca nu m-am bagat si nici n-am de gand sa ma bag intre ei. Noua generatie nu ma cunoaste, iar daca ma cunoaste m-ar chema mai degraba la discoteca unde n-am eu tragere de inima sa merg. Sa mergem doar noi, parintii Lucianei si copilul nostru, cel gata mereu de-o poveste aventuroasa, cu umbre, zei, aratari ale noptii, trei siluete in intuneric? Niste prieteni care au anuntat ca ma viziteaza de Revelion, bucuresteni cu carcel la genunchi, n-au chef de urcat cu sarmaua in gat dealul, mai ales ca de azi gerul taie respiratia. Timpul a stationat in ei, iar ei au mers mai incolo, culegand pe traseu cate un junghi, cate un carcel si risipind bogatia limitata a emotiei.