A venit nenorocirea aceasta peste noi si nu stim ce sa facem. Unii ne lamentam si ne gandim la sfarsitul lumii si la prezicerile lui Nostradamus. Altii ne dam viteji in vorbe si declaram ritos ca nu ne temem de nimic, dar in adancul nostru numai noi stim ce este. Cei mai multi tacem, privim in jur si nu ne vine sa credem. Stiu ca nu exista cineva cu vreo solutie miraculoasa pentru a ne face optimisti in aceste zile. Ne gandim la ce este mai rau, ne uitam la cei care sunt (deocamdata!) mai loviti decat noi, ne cufundam in ganduri sumbre. Evident, avem si cateva remedii, unele doar paliative. Radem la primirea unor glume si filmulete pe mail sau pe WhatsApp si mai iesim din incordare.
Radem, dar nu e intotdeauna rasul nostru. Totusi, rasul tine de esenta umana, este tipic omenesc si a salvat lumea de la multe rele. Se spune ca Aristotel a avut un tratat despre ras, pe care biserica occidentala ar fi incercat sa-l oculteze si sa-l condamne, fara sa reuseasca. Apoi, ne gandim ca nu este prima catastrofa planetara prin care trece omenirea. Au fost raciri sau incalziri bruste de clima, au fost molime ucigatoare, de la Ciuma Neagra care a omorat, pe la jumatatea secolului al XIV-lea, intre 30-60% din populatia Europei pana la Gripa Spaniola de la finele Primului Razboi Mondial, care a ucis mai multi oameni decat insusi razboiul. Si, de fiecare data, viata a invins.
Sigur ca a invins pentru cei ramasi si nu i-a mai putut invia pe cei dusi dintre noi, pe cei dragi ai nostri, lasandu-ne cu speranta in obsteasca inviere. Dar ne mai gandim, in aceste zile, si la altele si ne incurajam cu vorba noastra, salvatoare de multe ori, ca in tot raul este si un bine. De cand oare nu am mai respirat, mai ales in marile orase, un aer mai curat? Deocamdata ne putem plimba pe jos - fiindca Dumnezeu ne-a dat picioare ca sa umblam cu ele si nu sa le punem doar pe pedala de acceleratie a masinii ori sa le indreptam obligatoriu spre ascensoare - prin locuri mai ferite, pe carari demult uitate si ocolite.
Am trecut mereu grabiti pe langa edificii si nu am vazut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme sa pretuim un colt de strada, o statuie sau un bust al unui om odinioara faimos si azi uitat. De cand nu am mai avut ragazul sa privim o gaza care invie dupa iarna, de cand nu am mai constientizat versurile lui Toparceanu cu puiul de musca iesit ca sa-si usuce labele? Poate ca in serile lungi, vom reusi si noi, ca Blaga, sa auzim (din nou ori pentru prima data) cum bat in geamuri razele de luna. Poate ca nu i-am mai ascultat demult pe parintii si bunicii nostri, cu durerile lor, cu povestile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni batrani si bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sacaielile lor, sfaturile lor si chiar amintirile lor, gandurile nostalgice din viata lor trecuta sa ne ni se para dintr-o data pline de farmec si de miez. De cand nu ne-am mai jucat in chip serios cu nepotii ori copiii nostri, fara graba, in tihna, cu sufletul deschis? Iata ca avem acum timp sa ne punem in pielea lor si sa intelegem ca bucuria si iubirea lor este jocul, ca au nevoie si ei de copilarie si ca este asa de simplu, de necesar sa ne copilarim si noi cateodata.
Unii dintre noi ne miram ca vin romanii acasa din departari si ne gandim ca ar trebui sa ramana unde se afla. Da, comod si sigur pentru noi si, poate, chiar pentru ei, asa ar fi, numai ca firea omeneasca nu se ghideaza intotdeauna dupa regulile ratiunii. Pe langa minte, avem si inima, iar inima ne trage la casa noastra, langa ai nostri, lana aceia care ne pot intelege bucuria si amarul” dorul si durerea. Acum se vede ca globalizarea nu ne poate desparti de locul nasterii noastre, ca ne exprimam grijile mai bine in romaneste, chiar daca vorbim si engleza, franceza ori germana. Inochentie Micu, trecut in lumea dreptilor in 1768, la Roma, dupa aproape un sfert de veac de exil, a cerut sa fie ingropat acasa, la Blaj, in asteptarea obstestii invieri, pentru ca nu poti invia cu-adevarat decat din pamantul patriei. Multi au privit cu nepasare aceasta dorinta testamentara si au pus-o pe seama unui om amarat, a unui om de demult, care gandea dupa tiparele vietii lui. Iata ca acele tipare se potrivesc si astazi, pentru ca, in anumite privinte, nimic nu este nou sub soare (nihil novi sub sole).
Truditi de viata trepidanta, vlaguiti de alergatura zilnica, dati afara de prin trecatoarele slujbe, umiliti cateodata pentru banul castigat greu, speriati de primejdia stingerii printre straini, romanii iau calea tarii. Unii isi dau seama abia acum ca odinioara, cand ispita castigului substantial i-a putut orbi, au hulit tara, in loc sa se supere doar pe oamenii nemernici, pe institutii nevolnice, pe imprejurari nefaste. De cate ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau ca nu mai au nevoie de Romania, ca s-au saturat de Romania ori ca nu vor mai reveni in Romania! Sufletul nu se pliaza, insa, dupa ratiunea rece, dupa orgolii de moment si nici dupa venitul material copios.
Multi asculta acum imnul national cu alte urechi, iar unora Balada lui Ciprian Porumbescu le da altfel de fiori. Casa de acasa, oricat de umila ar fi, pretuieste acum mai mult decat toti banii din lume. Vorba sa ne tinem de neamuri are, parca, acum alt inteles. Iar asta se intampla - culmea! - in mijlocul izolarii la domiciliu spre care suntem indemnati. Ne izolam desigur, dar ne izolam intru unitate, iar aceasta unitate consta si din familia cea mare care este neamul nostru. Ne socotim adesea mai prosti decat altii, mai necivilizati, mai inculti. Dam buzna in magazine, ne aprovizionam peste masura, dam din coate si zbieram, mintim ca nu suntem infectati si ca nu am fost in zone de risc, ne purtam iresponsabil. Dar oare altii - pusi in fata acestei situatii-limita - cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel intotdeauna si nu toti! Am vazut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am vazut imbranceli, insolente si prefacatorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune si cu rele. Popoarele nu sunt, insa, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt asa. Nu este momentul sa ne lamentam, ci trebuie sa ne adaptam cat mai bine imprejurarilor si sa mergem inainte.
Haideti sa consideram ca, in mijlocul acestui rau imens, am castigat in comunicare, in dialog si in omenie. Vad zilnic romani care se duc sa hraneasca alti romani, care impart hrana si masti, care duc vitamine pentru intarirea imunitatii organismului, care au grija de animalele de companie ramase singure. Acestia trebuie pretuiti si incurajati. Vad si romani nepasatori, egoisti, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau rai. Acestia trebuie vestejiti si pedepsiti. Legile curente si cele exceptionale, regulile de vietuire si de convietuire nu se discuta, ci se aplica. Nu este acum momentul sa fim originali, sa ne exhibam orgoliile si initiativele, sa incercam sa ne descurcam.
E drept ca romanul s-a nascut poet, dar acum, in viata publica, trebuie sa domneasca legea si ordinea, nu poezia. Pe de alta parte, romanii (ca si italienii) nu sunt nemti ori elvetieni si nu au in spate o istorie intreaga de civism si democratie liber consimtita. As vrea sa vad oameni politici care sa explice starea aceasta de urgenta pe intelesul tuturor, sa nu vorbeasca doar in sentinte, de la inaltimea podiumului lor de sefi, sa nu se sfiasca sa puna si o lacrima intre slove (cum ar fi zis Goga), sa nu-si ascunda vorba tremurata, sa ne arate ca traiesc drama noastra si ca impartasesc speranta noastra. Vorba dulce, dar ferma, poate muta muntii din loc. Sa fim blanzi, buni cu medicii (si personalul medical) si cu invatatorii (de toate gradele). Primii ne vindeca trupurile vlaguite de boala, iar ceilalti ne vindeca sufletele, duc educatia mai departe, cultiva increderea in om si umanitate. Am vrea (mai ales acum) sa-i simtim si pe politicieni ca fiind de-ai nostri, cu spaimele si cu credintele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, in plus, dincolo de toate aceste naivitati ale mele, ei mai au o datorie: sa ia masuri bune, sa aiba alura de lideri, sa-si constientizeze rolul de elite, ca sa ne poata insufla incredere si speranta. Daca nu pot sau nu stiu sa faca acest lucru, atunci este grav, caci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de calauze potrivite.
Altminteri, bucurosi le-om duce toate, pentru ca ne stim trecatori si vulnerabili. Suntem trestii ganditoare, cum zicea Blaise Pascal si ne purtam ca atare, cu umilinta si cu semetie in acelasi timp, in cautarea echilibrului. Daca nu o facem mereu, inseamna ca avem mari carente in educatie, ca nu am facut scoala cum se cade, ca am ramas la un stadiu de fiinta inferioara. Criza aceasta neasteptata ne-a invatat ce sa pretuim in viata, cum sa separam valorile de nimicuri, ce mare avere este bogatia sufleteasca. Alergam clipa de clipa dupa slujbe banoase, cautam sa traim in mare confort material, ne ascundem adesea adevaratele sentimente si acum ne dam seama ce bogatie avem in noi si cum am putea sa revarsam aceasta bogatie spre semenii nostri. Poate ca, dupa aceasta grea incercare, ne vom randui altminteri viata individuala si sociala, ne vom trezi sa fim mai buni si mai drepti, ne vom revarsa preaplinul sufletului spre lume si spre tara, adica spre coltul nostru de lume, pe care nu-l iubim pentru ca este perfect (nu este!), ci pentru ca este (inca) al nostru.