AVATARELE LUI ORFEU: Sonetele lui William Shakespeare (Autor: DUMITRU CHIOARU)
Shakespeare este poet orfic prin platonismul viziunii sale asupra iubirii. Sonetele sale alcatuiesc un cantonier petrarchist izvorit din sentimentele traite de poet vreme de 3-4 ani in prietenia sa cu un tinar blond si in dragostea fata de o doamna bruna (the dark Lady), persoane a caror identitate si azi incerta nu are relevanta in studiul de fata. La poetii petrarchisti, iubirea curteneasca a trubadurilor medievali a devenit, sub influenta platonismului lui Marsilio Ficino comentat de Jean Festugiere, o adevarata religie platoniciana a iubirii (1). Mai mult decit in Cantonierul lui Petrarca, emotiile si sentimentele se convertesc in sonetele shakespeariene in reflectie, iar celebrarea iubirii in meditatie. Experienta erotica personala este filtrata prin filosofia lui Platon din dialogul Banchetul, vazind in iubire nazuinta omului spre adevar, bine si frumos, spre fericire si nemurire. Iubirea curteneasca a trubadurilor medievali a devenit la Sonetul IV, structurat din interogatii catre tinarul sau prieten, se incheie cu raspunsul inteleptei Diotima din dialogul platonic, care sustine ca firea muritoare se straduieste pe cit cu putinta sa existe de-a pururea, adica sa devie nemuritoare. Si singurul mijloc ce-i sta la-ndemina pentru aceasta este procreatia (2) transpus astfel in versuri: Cind mori si stearpa-ti frumusete moare; / Dar dindu-i rod, o lasi nemuritoare. (Traducere de Neculai Chirica si Dan Grigorescu). In ochii poetului, prietenul intrece personajele mitice, arhetipale ale frumusetii, Adonis si Elena din Troia: Adonis cel ursit ca sa rasfete / Abia imita mindrul tau tipar; / Elena, chiar greceasca frumusete / In fata ta o poarta in zadar (Sonetul LIII), declarindu-se robul sau, ceea ce ar putea transforma dragostea in idolatrie pe care Shakespeare o dezminte insa in Sonetul CV: Iubirea-mi n-o numiti idolatrie / Iar pe cel drag sa nu-l priviti ca zeu, / Daca in cint si-n lauda mea vie / Faptura sa o preamaresc mereu./ Iubind si azi si miini la fel de dornic, / Statornic intr-un vis desavirsit / Si versul meu va rasuna statornic / Lasind uitarii ce ne-a despartit. Shakespeare il invoca insa pe tinarul sau prieten in Sonetul XXXVIII ca Muza lui inspiratoare nu numai a dragostei, ci si artei prin care povestea iubirii lor este imortalizata: / Fii Muza-a zecea, inzecit mai vie / Cit cele noua, pururi invocate, / Si fa-l pe cel te-ar sluji sa scrie / Un vers menit prin veacuri a strabate. / Biet bard, de plac acestor vremi meschine, , A mea e truda, slava ti-apartine. (Traducere de Teodor Bosca). Iubirea dainuieste peste timp si moarte pentru ca este, in viziunea orfica a lui Shakespeare marcata de gindirea Academiei Platonice italiene din Renastere, principiul existentei, despre care Marsilio Ficino afirma cu cuvintele lui Orfeu ca este cea mai veche in timp; afara de aceasta, iubirea este prin ea insasi desavirsita, ca si cum Orfeu ar fi vrut sa spuna ca sie insasi isi da desavirsirea”(3. Dar desavirsirea nu consta in iubirea de sine, respinsa de poet ca pacat in Sonetul LXII, ci in cautarea Celuilat ca jumatate a androginului mitic: Imi pare ca nu-i fata mai frumoasa / Decit a mea, nici om mai drept sub soare, / Ma laud singur, de ceilalti nu-mi pasa, / Zicind ca n-am pe lume-asemanare. / Dar cind oglinda imi arata-o fata / Atit de vremuita, nu-mi mai vine / Sa ma-ndragesc si-altminterea ma-nvata / Ca nu e drept sa ma iubesc pe mine. Tot platonica este, de asemenea, viziunea iubirii ca nostalgie a androginului originar, atemporal, descris in Banchetul: Eros este cel ce impreuneaza frinturile vechii naturi; el isi da osteneala sa faca din doua fiinte una; el incearca sa vindece nefericirea firii umane (4), pe care Shakespeare il invoca in Sonetul XXXVI: Noi doi - asculta! - sa raminem doi, / Desi-n iubirea nostra sintem una. Dar Shakespeare este un Orfeu al Renasterii tirzii, cind speranta salvarii prin iubire trece prin episodul mitic in care pactul incheiat cu zeul Hades pentru reinvierea Euridicei esueaza datorita indoielii poetului care intoarce capul s-o vada, indoiala ce insoteste dorinta de cunoastere a omului modern. Renasterea tirzie inseamna, asadar, pierderea definitiva a Euridicei ca simbol al nemuririi prin dragoste, reverberind ca un ecou in oglinzile barocului, odata cu care omul este izgonit din centrul existentei intr-o infinita si nelinistita cautare de sine ce reprezinta Timpul. Niciun alt poet renascentist n-a trait atat de intens ca Shakespeare sentimentul trecerii timpului, infatisindu-l pe Orfeu in cel mai dramatic moment al vietii sale, in care Euridice moare a doua oara din propria lui vina. Timpul shakespearian este alcatuit din aceeasi substanta fluida ca umbra Euridicei risipindu-se in negurile Infernului. Genial dramaturg, Shakespeare si-a deghizat gindurile si sentimentele fata de tabloul epocii sale framintate in spatele personajelor din piesele de teatru, din care Hamlet reprezinta, in modul cel mai profund, complexitatea caracterului sau uman. Monologul hamletian care incepe cu versul A fi sau a nu fi: iata intrebarea, pare a fi inspirat dintr-o sursa lirica comuna cu sonetele scrise de Shakespeare asupra conditiei umane. Melancolia printului Danemarcei strabate sonetele shakespeariene, disimulindu-se intr-un lirism teatral, precum in aceste versuri din Sonetul XV: Cind ma gindesc ca tot ce este n-are / Decit o clipa-n plin desavirsire, / Ca vesnic scena lumii e-n schimbare / Sub tainuita stelelor rotire. Desi pentru Shakespeare iubirea nu este mascariciul timpului ci domnul sau, el traieste permanent spaima ca timpul va lua cu el iubirea. Constatind insa ca ce ti-a dat timpul, timpul va lua, poetul ajunge la concluzia inteleapta ca - afirma in comentariile sale J.B. Leishman - iubirea cere ea insasi lucrarea timpului, are nevoie de el, tocmai pentru a-si realiza potentialitatile, pentru a deveni, dupa cum ar fi spus Aristotel, ceea ce era menit sa fie (5). Poetul identifica aceasta lucrare a timpului cu natura care, in interpretarea Zoei Dumitrescu Busulenga din eseul Universul sonetelor lui Shakespeare, inseamna innoitorul neobosit de forme, rezervorul infinit din care toate lucrurile isi trag obirsia si care singura poate depasi prin creativitate efectul distrugator al timpului (6). Dar timpul nu inseamna numai nestornicia lucrurilor, ci si a oamenilor in sentimente. Ca si prietenul blond, doamna bruna este pentru Shakespeare neintrecuta in frumusete si farmec, dupa cum reiese din portretul fizic realizat in Sonetul CXXX din detalii care, desi nu sunt idealizate ci realiste, o deosebesc de toate femeile: Nu-s ochii Doamnei mele rupti din soare / Nici rosul de pe buze nu-i margean; / Omatu-i alb, dar sinu-i oaches pare, / Iar negrul par sirmos ca de tigan. / Stiu rosii, albe - roze de Damasc, / Dar fata ei nu are-asa asa vopsele; / Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc / Decit din tot parfumul Doamnei mele. / Imi place s-o ascult cind imi vorbeste / Dar de un cintec mult mai mult ma-ncint; / Nu stiu cum calca zina ingereste, / Dar Doamna mea paseste pe pamint. / Si totusi jur ca n-are asemanare / Cu cele ce se cred rupte din soare. Doamna bruna i-a fost insa infidela lui Shakespeare, a carui iubire devine sursa de suferinta si chin, mai ales cind afla legatura acesteia cu prietenul sau blond. Sonetul CXLIV marturiseste reactia poetului dublu inselat in dragoste: Doua iubiri imi sunt alin si chin, / Ca doua duhuri in adincu-mi suna. / Un inger bun - barbat cu par galbin / Si-un inger pacatos - femeia bruna. Viziunii comice asupra zadarnicelor chinuri ale dragostei din piesa cu acest titlu i se substituie, in viata personala a poetului reprezentata in sonete, o drama sufleteasca asemanatoare chinurilor Infernului. Infernul dantesc prerenascentist este transferat din exterior in interior de omul Renasterii tirzii. Shakespeare deplinge nu numai trista lui soarta, ci si caderea tinarului prieten in ispita demonicei doamne brune: Vrind sa ma tina-n iad, femeia rea / Imi duce bunul inger in ispita, / Din sfint sa-l faca diavol, ca sa-i ia / Candoarea cu mindria ei cumplita. Daca iubirea fata de tinarul blond ii pare lui Shakespeare de inspiratie divina, ca o speranta de salvare si nemurire a sufletului, in sonetele adresatei doamnei brune dragostea devine o boala de origine demonica, fara vindecare, ducindu-si victimele la damnare si moarte: Ca-n friguri dragostea ma arde inca / Vrind tot ce-i face boala si mai grea; / N-am leac nici eu , nici mintea mea nu are , / Ma pierd intr-un necontenit delir, / In gind si-n vorbe-s prins de aiurare / Si lucruri fara noima le insir, / Caci alba te-am visat, cu chip feeric, / Dar tu esti iad si-al noptii intuneric. (Sonetul CXLVII) Aceasta viziune duala si antitetica a iubirii impregnata de gnosticismul antic reactualizat in perioada barocului este interpretata de unii exegeti ca expresie a misoginismului si homosexualismului lui Shakespeare, chiar daca ultimele versuri ale Sonetului XX ii contrazic, dezvaluind caracterul spiritual/ platonic al iubirii fata de figura feminina a tinarului prieten: Ursit sa fii femeie la-nceput, / Natura te-a-ndragit si din iubire / Te-a rostuit barbat si am pierdut / Prin ce ti-a dat, deplina fericire. / Sortit s-aduci femeii bucurie / Da-ti trupul ei, dar dragostea ta, mie. Singura cale de-a cunoaste, in spiritul platonismului Renasterii, adevarul, binele si frumosul a ramas pentru Shakespeare poezia. Poetul crede cu tarie, actualizind in Sonetul LV motivul horatian exegi monumentum ca ultim gind al lui Orfeu adresat Euridicei moarte cu aceeasi speranta a reinvierii, ca arta va transcende timpul si moartea, imortalizind povestea omului trecator in eternitate: Nici marmori, nici morminte princiare / Nu vor trai cit versul meu puternic; / In miezul lui vei straluci mai tare / Decit in piatra sub un timp nemernic. / Razboiul crunt va sfarima statui / Sau ziduri tari, dar Marte n-o sa poata / Cu spada-i grea sau cu vapaia lui / Sa-ti stearga amintirea, niciodata. / Vei birui si moarte si uitare, / Te va-nalta in slavi nepieritoare / Spre dincolo de ziua de apoi. / Dar pina cind o sa reinvii din moarte / Si versul meu si ochii-or sa te poarte, in care se poate recunoaste si viziunea filosofului contemporan cu poetul, Francis Bacon, despre mitul antic al lui Orfeu actualizat ca erou civilizator in mitul modern al lui Faust, care descopera un motiv mai serios si un sentiment mai adinc al inevitabilei necesitati de a muri ce ii impinge pe oameni sa nazuiasca cu atita ardoare spre un alt fel de vesnicie, eternizindu-si numele prin actiuni, prin infaptuiri sau prin servicii, care lasa o indelungata amintire (7). Shakespeare anunta astfel nu numai religia iubirii ci si religia poeziei, care se vor contopi in romantism. Cit de autobiografice si cit de fictionale sunt Sonetele lui Shakespeare?, s-au intrebat si se intreaba biografii sai. Nu stiu de care parte sa inclin, deoarece pentru mine fiecare noua lectura a acestora mi-a dat impresia de sinceritate bazata pe simplitatea expresiei ce dovedeste ca intre viata si arta lui este o legatura profunda. In cartea sa Shakespeare pentu eternitate, Stanley Wells alatura parerile formulate de doi mari poeti: Wordsworth scria: Cu aceste sonete, Shakespeare si-a deschis inima. Daca acest lucru este adevarat, el este cu atit mai putin Shakespeare, raspunde Browning (8) pe cit de contradictorii, tot pe atit de valabile amindoua. Cred insa ca raspund mai bine acestei intrebari cuvintele lui Emerson: Shakespeare este singurul biograf al lui Shakespeare, dar pina si dinsul nu poate spune nimic decit acelui Shakespeare ce se afla in noi, cu alte cuvinte, momentelor celor mai receptive si intelegatoare (9).

Note:

Folosesc pentru traducerile sonetelor editia William Shakespeare, Sonete si poeme, Bucuresti, Ed. Minerva, 1974, facute de Neculai Chirica si Dan Grigorescu care, chiar daca nu respecta tiparul shakespearian al sonetului ci le adapteaza celui italian, standard, imi par mai bine realizate in limba romana. Alte traduceri intrebuintate sunt preluate din editia de Opere, vol. 9, Bucuresti, Ed. Univers, 1995.

1. Jean Festugiere, La philosophie de l'amour de Marsile Ficin, Paris, Ed. Vrin, 1941, p 3
2. Platon, Banchetul (sau despre dragoste), in volumul Dialoguri, Bucuresti, Editura pentru literatura universala, 1978, traducere de Cezar Papacostea
3. Marsilio Ficino, Asupra iubirii (precedata de Banchetul lui Platon), Timisoara, Editura de Vest, 1992, p. 100, traducere de Nina Façon
4. Platon, op. cit., p 267
5. B.Leishman, Themes and Variations in Shakespeare's Sonets, London-New York, Ed. Rutdlege, 1961, p. 104
6. Zoe Dumitrescu Busulenga, Universul Sonetelor lui Shakespeare, in volumul Valori si echivalente umaniste, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1973, p. 311
7. Francis Bacon, Orfeu sau filosofia, in Despre intelepciunea anticilor, Bucuresti, Editura stiintifica si enciclopedica, 1976, p. 81
8. Stanley Wells, Shakespeare pentru eternitate, Bucuresti, Ed. Lider, 2008, p. 87
9. Ralph Waldo Emerson, Shakespeare sau Poetul, in antologia Shakespeare si opera lui, Editura pentru literatura universala, 1964, p. 623

(Sursa: revista-euphorion.ro)