Batalie dupa batalie (Autor: Nicolae Breban)- Fragment din vol. Viata mea, Editura Polirom, 2017
Nu e o figura de stil si nu e macar o fanfaronada - am trait si emis nu putine fanfaronade pe diverse tonuri in cariera mea, dar in cazul debutului meu editorial, am mai spus-o, s-⁠a intamplat nu numai o schimbare de pozitie sociala categorica, dar sinele meu, intreaga mea conformatie si reflexele mele gestuale sau psihologice au trait o fractura uriasa, benefica. In aparenta, in stricta si superficiala aparenta, la cei 20 de ani ai mei eu faceam si exersam cam aceleasi reflexe de atac si aparare ca si ale celor de varsta mea. Dar, desi le paream asemanator, spre uimirea unor adulti care ma aveau in grija, eu pierdeam, cum se spune, batalie dupa batalie. Si in plus, spre a mari nedumerirea, ca sa nu zic iritarea alor mei, se parea ca nici nu prea imi pasa, aratand un fel de nepasare nu mult deosebita de o curata obraznicie in fata datoriei tuturor, nu-⁠i asa, un fel de nepasare grava fata de viitorul meu, fata de o cariera sau alta, nepasare care m-⁠a uimit chiar si pe mine in unele ceasuri de o oarecare molcomire a fervorii mele tineresti, ca si fata de simpla si cam brutala interogatie pe care o puteam citi nu rareori in ochii celor apropiati:
- Din ce vei trai, baiete?!
Azi recunosc, cu neprefacuta umilinta, ca aceasta interogatie de o simplitate si evidenta tulburatoare si care ii imboldeste pe atatia, milioane, in adevar, in totala egalitate de varsta, sex sau culoare a pielii, mie nu mi-⁠a facut, ca sa zic asa, niciodata o prea mare impresie! De parca ar fi fost vorba, asa, printre altele, cum se intampla intr-⁠o conversatie, despre cineva care nu te intereseaza prea mult si de care, la drept vorbind, nici nu-⁠ti aduci prea bine aminte; e adevarat ca, spre deosebire de unii tinerei de varsta mea, eu nu urzeam vise si frumoase calcule de a injgheba o casnicie onorabila, de a cladi o casa aspectuoasa, falnica sau de a avansa promitator in cariera, indiferent in care. Eram, clar si cum se zice, lipsit total de ambitie, dar spre nedumerirea mai mult sau mai putin amuzata a unora, nu paream deloc modest, la locul meu, cum se spune sau chiar si mai putin de atat, asa, cum se cade. Nu, se pare si se zice inca si azi ca ma bateam cu pumnul in piept si inca de pe atunci in timp ce, in literatura cel putin, baieti isteti si indiscutabil extrem de talentati isi aratau deja muschii, cum se spune! Nemaivorbind de cei cu profesiuni onorabile, medic, inginer, profesor, avocat etc., fosti colegi care in prima tinerete si pe bancile liceale sau universitare nu pareau a ma intrece si erau deja bine instalati in functii si in stima publica.
(Voi face aici o paranteza pe care o pregatesc de mult: e adevarat, cum se spune adesea prin articole care ma privesc, ca nu mi-am terminat studiile universitare si, in consecinta, as fi un autodidact. Nimic mai adevarat, dar vreau sa adaug aici ceva care va surprinde pe multi dintre cei ce repeta automat tot ceea ce altii au digerat si rasdigerat inaintea lor si anume ca egalii mei de-⁠o seama si de-⁠o valoare cu mine si cu scrisurile mele din literele romane sunt cu totii, vorbesc de cei de-un leat cu mine si cam din aceeasi generatie biologica, in fapt si ei niste autodidacti. Sigur, multi dintre ei, profesori, profesori universitari si chiar academicieni au diplome de licenta, de terminare a unei facultati umanistice a anilor 50, dar ce se intampla, ce nu se invata si mai ales ce se recomanda, ce se interzicea drastic 0 ca sa nu zic ce se calomnia, ce se murdarea si ce se injura de-⁠a dreptul in acei ani in aceste inalte institutii de formare a tinerilor? Simplu: valorile stiintei, artei si literaturii nationale si europene, cele care i-⁠au format pe antecesorii nostri, ale caror portrete si cam in aceeasi glorioasa perioada erau smulse de pe pereti, care erau batjocoriti in presa de specialitate. Iar trupurile lor venerabile inghesuite in furgoane nocturne si aruncate in beciuri imunde, la indemnul unor gardieni semi-asasini si a unor ofiteri mandri si veseli de cinismul lor activ pe care si-⁠l descopereau operand pe pielea unor fosti ministri si parlamentari cu faima, ambasadori, profesori universitari ilustri, sefi de partide istorice, preoti si arhierei, tarani si notabili prestigiosi in satul si in zona lor. E adevarat ca am fost exclus de la o facultate de filosofie, acuzat printre altele ca fac propaganda unor dusmani ai omenirii, precum Platon sau Nietzsche, dar atunci cand am fost primit la Cluj, la Facultatea de Germanistica, dupa un an am parasit eu insumi studiile, deoarece eram in pericol - asa am simtit-⁠o eu atunci si nu cred ca a fost ceea ce numim o eroare! - nu numai sa-mi pierd timpul cu profesori de nivel subliceal, dar si ca eram imbuibat cu tot felul de minciuni, de contraadevaruri, de balbaieli arogante si lozincarde ce trebuiau sa ne inculce, noua, tinerilor, ura fata de burghezie si de traditie, fata de istoria nationala, fata de valorile apusene, ale Renasterii, ba chiar si fata de cele ale anticilor Greci, stalpi ai Europei Luminilor. Am fugit ca sa ma apar si am adunat in camera mea, de pe strada Nerva Traian 34, in care am vietuit 17 ani, de prin anticariate, acele carti si scrieri care trebuiau sa ma ajute sa nu raman un infirm cultural. Si asta au facut si colegii mei de azi, fosti sau prezenti din generatia mea care au produs cate ceva memorabil in aria lor, devenind la randul lor fugari de facto din invatamantul comunisto-⁠bolsevic si instruindu-⁠se, in ore innoptate si splendid singuratice, cu texte importante, necesare, din adevarata noastra literatura si din cele cateva, mari, apusene, spaniola, italiana, engleza, franceza sau germana. Iar diplomele lor de licenta, daca sunt datate din anii 50 si emise de o facultate umanista, nu cred ca fac - nici in strainatate, dar nici la noi - cat e pretul hartiei pe care sunt iscalite si cred ca congenerii mei, chiar daca nu o vor face ca mine prin viu grai, vor fi de acord cu mine. Deoarece, eu si noi, atunci, nu puteam fugi sa ne inscriem la facultati reale, de prestigiu, din Apus, in anii 50 si chiar si 60 granitele erau strasnic pecetluite. Si timpul nu ne astepta! Nu e mai putin adevarat ca unii sunt mandri de licentele lor umaniste; eu as fi mai precaut. De altfel, aceasta bulimie de hartie iscalita de tot felul de doctori care nu stiu o limba straina ne cutreiera si azi plaiurile la modul ciclopic, ca sa zic asa si nu exista gusat sau toapa simpatica si vorbareata, instalati in Parlament sau in fruntea vreunei Institutii cu fonduri grase in valuta sa nu arboreze pe peretii luxosului lor cabinet vreun doctorat emis de te miri cine, iar azi, chiar si geniul lui Caragiale cred ca ar pali fata de naturaletea si fermecatorul tupeu cu care ni se afiseaza ipingestii si catavencii, farfuridii si branzovenestii vremurilor noastre, inecati veseli intr-⁠o glorie suspect de pestrita, decupata dintr-⁠un invincibil cosmar national!)
Ne vom desparti deci, pe aceasta pagina si pe cele care vor urma de (asa-⁠zisa!) mea tinerete, asa cum am facut si cand m-⁠am despartit, soit-⁠disant de pubertatea mea si, ha-⁠ha, cum o facem noi, marii scriitori care adesea, ne permitem astfel de clovnerii literare - adica nu ne vom desparti! Desi, cum s-⁠a vazut, eu le-⁠am negat pe ambele, pubertatea si adolescenta, le-⁠am negat reala-realitate in trecutul vietii mele. Dar se poate nega o realitate fizica, biografica, psihologica doar pentru ca nu se potriveste, sa zicem, cu un model perfect sau imaginar pe care ti l-⁠ai facut despre acestea, portret, imagine sau model scos mai degraba de prin carti, amestecate si ele, sau scurs dintr-o cam prea infierbantata fantezie care, ea, da este si va ramane tipica tocmai adolescentei unui spirit? Sau nu?! Nu cumva e vorba de ceva mult mai grav si anume faptul ca in cazul meu (al lui N.B.) ne aflam de fapt in prezenta unui spirit care nu discerne propriu-⁠zis prea bine limitele realului de cele ale posibilului sau ale imaginarului? Un spirit atat de nemultumit de organizarea lumii si de nepotrivirea sa cu aceasta, incat e capabil sa-⁠si nege sau sa-si falsifice cele mai splendide perioade existentiale, cum ar zice o gospodina intelectuala, sau sa le nege! Din simplu capriciu speculativ sau invocand un spirit romantic suprem si anistoric?! Parasind deci tineretea, care a fost sau n-⁠a fost (vom afla-o poate in viitoarele pagini ale propriei mele memorii sau confesiuni!), iata-ne instalati in plina maturitate, cam tarziu, e drept, in cazul meu, la 31 de ani, in 1965, odata cu primul si categoricul semn al reusitei literare - debutul primului meu roman, Francisca. Nu e o figura de stil si nu e macar o fanfaronada - am trait si emis nu putine fanfaronade pe diverse tonuri in cariera mea, dar in cazul debutului meu editorial, am mai spus-⁠o, s-⁠a intamplat nu numai o schimbare de pozitie sociala categorica, dar sinele meu, intreaga mea conformatie si reflexele mele gestuale sau psihologice au trait o fractura uriasa, benefica. Reusisem, e drept, dar nu numai acest fapt - considerabil pentru un spirit care trecuse binisor de anii in care o asemenea certificare sociala se produce la altii! -, dar reusisem public peste asteptarile tuturor, ale mele inclusiv, invinsesem in chiar cheia idealului meu, ca sa zic asa: utopia de a deveni romancier, aclamat de cele mai importante instante ale statului comunist si in fapt advers, mie, familiei si clasei mele, m-am instalat de pe o zi pe alta, fara nici o exagerare, intr-⁠unul din cele mai ravnite si comode scaune sociale ale unui regim extrem de zgarcit cu astfel de favoruri si pe care le retinea strict pentru asa-⁠zisii fiii lor. Care insa, s-⁠a vazut asta in plin proletcultism, dar si dupa aceea, in acea zona numita semiliberalism, fiii lor, tinerii iesiti din mahalelele marilor orase, sau fiii de tarani saraci, de palmasi vesnic nemultumiti, unii dintre ei trimisi la acea pepiniera sau sera artificala de creat scriitori ai vremurilor noi, dupa modelul sovietic, zisa Scoala de literatura de 2 ani, ce ea insasi n-a avut viata lunga, n-⁠au dat, vai, opere si creiere capabile nu sa intreaca, dar nici sa ajunga la genunchiul atator scriitori burghezi si mosieresti, corupti sau nu, dar care au stiut sa inchege, cativa dintre ei, in nici doua secole, intr-o tara abia consolidata si intr-o limba inca imperfecta, opere de prim rang.

Nicolae Breban

(Sursa: contemporanul.ro)