Si caii se iarta, de Areta Sandru
As fi trecut Dunarea inot, in dupa amiaza aceea vroiam sa-mi obosesc bratele, muschii mei simteau nevoia sa se dezlantuie, as fi alergat in goana pe niste strazi necunoscute, atingand copacii si gardurile cu varfurile degetelor intinse in sus, poate cineva m-ar fi privit ciudat, dar strazile erau pustii, noroiu cleios, in straturi, pe asfalt. Am intrat in parc, imi trebuia spatiu si-1 aveam, dar copacii erau la distante mari unul fata de altul, vroiam sa ma sprijin de ceva, departarea dintre mine si ei era uriasa, aleea ma ducea spre peluza. Am urcat scarile de lemn incercand sa-mi inchipui trapul cailor, ii vedeam uneori duminica, la vreun concurs, sarind obstacolele de verdeata sau de lemn, atingand uneori cu copitele marginea lor - si atunci le strangeam pumnii, asa cum faceam cateodata inainte de a intra la vreun examen, credeam in faptul ca uneori caii aveau nevoie de pumnii mei stransi, nu le vedeam deciat fruntile instelate de pete albe sau coamele despletindu-se prin aer in imaginea data cu incetinitorul, sau sclipirea copitei intoarsa inapoi, ferindu-se de milimetrii aceia de obstacol. Nu i-as fi vrut ingenuncheati, aveam impresia ca intr-o secunda ar fi putut sa cada impleticindu-se in saritura si parca saream odata cu ei, aplecata peste grumazul lor abia strunind fraul.
Deschideam ochii atunci cand ii banuiam trecuti de cealalta parte a vreunei gropi, peste bradutii asezati unul langa altul din ce in ce mai desi - si de partea cealalta terenurile accidentate si caii cu narile frematande si gleznele nervoase, si paturile pe spinarea lor, la sfarsitul fiecarei intreceri, prin care treceau aburii oboselii.
Inchideam televizorul, nu ma mai interesa punctajul si nici coroana de frunze uscate atarnata de gatul calului, bucata de zahar ca recompensa si nici pariurile.
Hipodromul era gol, stateam in peluza incercind sa-mi imaginez cum alearga caii, doar noroiul mai pastra ceva din urmele lor.
In mijlocul unei alei, un caine fugea dupa o minge, innebunit de joc, un barbat ii tinea lesa in mana strigandu-l pe nume si incercand sa-1 faca sa inteleaga poruncile, dar cainele nu mai avea chef de joaca, aparuse un altul, cainele fara lesa si reguli de joc, s-au intalnit undeva, in spatiul acela enorm, mirosindu-se si alergand in cerc unul dupa altul, barbatul cu lesa in mana incerca sa-l strige, chemandu-l inapoi la lectia cu mingea, dar cainii se indepartau latrand prin tot parcul, barbatul alerga dupa ei ridicand lesa spre cainele lui si la gestul sau cainele se intoarse cu labele in sus, scheunand injosit, numai haimanaua aceea ii dadea ocol, latrand intaratat de lesa.
M-am ridicat de pe banca, barbatul ma observase abia atund, ramanand cu lesa ridicata in aer, i-am intors spatele coborand spre peluza. In urma mea se lasa ceata, acoperind urmele de copite.
Se facuse frig si senzatia ca trebuie sa ma sprijin de ceva disparuse, spatiul se ingustase, nu mai aveam distantele uriase dintre copaci, in stanga si-n dreapta mea ceata continua sa se ingroase, indicatoarele de tramvai imi aratau pe unde ma aflu.
Am asteptat troleibuzul in statie, decupata parca dintr-o carte in care se lasase frig, geamurile erau tixite de reclame pentru spectacole si cursuri de limbi straine, nu ma conduceam dupa nimic, asteptam doar statia la care trebuia sa cobor, fara sa le numar, stiam doar ca urma sa merg mult si casele pe langa care treceam le banuiam pe toate aceleasi, cu porti si cutii postale verzui atarnate pe ele, cu numerele scorojite si ascunse uneori intre frunze.
Stateam cu ochii pe jumtate inchisi, astepatand troleibuzul sa treaca cu o smucitura cotul dupa care trebuia sa cobor.
Am urcat cui liftul, sus un om batea in usa, aici locuiti? va astept de un sfert de ceas - intra in camera scuzandu-se, nu stiam bine pentru ce, se indrepta spre balcon fara sa-mi ceara voie, deschizandu-l si aplecandu-se in afara. Am avut impresia ca s-a aplecat prea mult, o clipa nu i-am vazut decat un brat agitandu-se prin aer, mi-a cazut de sus, imi explica el, le-am intins la uscat si le-o fi luat vantul. Trecu pe langa mine strangand in pumn sosetele cazute de la etaj si ratacite printre sticlele si ghivecele cu pamant puse pe balcon. Iesi multumindu-mi inca o data, dar se intoarse din prag ca si cum m-ar fi observat abia atunci - locuiti aici? se interesa el, nu i-am raspuns nimic, a dat din cap dar nu i-am inteles gestul, n-a mai intrebat altceva si a plecat placid, lasand urme de noroi pe covor.
Am inchis usa, dincolo de fereastra ceata era din ce in ce mai deasa. Ai venit ? m-a intrebat, usa de la camera lui se deschise, puse sovaitor ziarul pe masa, am vrut sa-1
ajut dar m-a respins, in bucatarie apa se prelingea peste cestile de cafea, cu tigarile strivite pe farfurioare, amestecate cu zat. Stateam cu spatele intors spre restul camerei, am sa-ti fac un ceai, imi spuse, ce vroia omul acela ? ma intreba, apa cadea in ibric, robinetul era deschis cu prea multa presiune, am inceput sa-i povestesc, in bucatarie se facu liniste.
Astazi ai sa-mi citesti ceva, imi spuse - m-am indreptat spre biblioteca, cautand din ochi cartea cu copertile stiute si pagina intoarsa inauntru ca semn.
Mi-a adus ceasca de ceai, de fiecare data aceeasi ceasca de portelan chinezesc cu lichidul fierbinte, cu o felie de lamaie taiata subtire si cu bucata de zahar pusa pe marginea farfurioarei.
Ce-ai mai facut azi? m-a intrebat - nimic, i-am raspuns, luandu-i cartea si incercand sa citesc. Guliver trebuia sa ajunga undeva, intr-o tara cu alte proportii, icnercam sa par convingatoare, dar totul suna fals, citeam mecanic fiecare rand, corect, poate prea corect, cu intonatia respectiva.
Stiam ca nu ma mai asculta de mult, incercam sa pastrez acelasi ton ca sa nu-si schimbe pozitia, observandu-i cuta adancindu-se pe frunte, atunci cand ridicam ochii dupa fiecare pagina intoarsa.
Destul pentru azi, imi spuse, stateam fiecare in fotoliul sau, l-am lasat pe Guliver la o parte, asteptand, cartea mi se odihnea pe genunchi, stiam ca in seara aceea nu ma va mai ruga sa-i citesc, tacea, afara ceata devenise ninsoare.
Mai bine spune-mi cum ninge - vocea lui traversa odaia, spatiul dintre noi se rarise, as fi vrut sa fiu din nou in parcul acela, poate pentru ca aveam nevoie de spatiu - un spatiu in oare sa te poti rataci si-n care, oricat ai cauta, n-ai fi putut gasi nici un punct de sprijin si-n care locul din stanga ta sau din dreapta ta e prea gol.
Am intins mana dupa bucata de zahar de pe farfurioara, drumul meu la intoarcere trecea pe acelasi hipodrom, poate ca cine stie, voi avea norocul sa intalnesc caii, asa cum ii visam in fiecare noapte, numai ca de la un timp visele mele se sfaramau si pana dimineata nici unul nu mai prindea contur.
Il asteptam sa spuna ceva, cuta aceea de pe frunte nu disparuse, mai bine treci maine sau spre sfarsitul saptamanii, sau cand ai timp - imi spuse, luandu-mi cartea din mana.
Incepu s-o rasfoiasca, trecand cu mana peste pagini, oprindu-se la semn, ai sa vii maine sau poimaine sau indiferent cand, stiu ca azi ai trecut din nou pe acolo, ti-am mai spus, poate si caii se iarta, nu-i asa ? degeaba incerci sa-mi ascunzi bucata de zahar pentru ei, nu pot, ei n-au nici o vina, i-am iertat, iar tu ti-ai baut ceaiul amar.
Se incrunta din nou si pentru o clipa i-am vazut urma metalica de copita intre cutele fruntii si ochii pe care-i stiam atintiti dincolo de mine, spre afisul pe care il banuia in spatele meu, prins de perete, omul incordat pe gatul nervos al calului si gestul lui de-a sari de-acolo, din reclama, in mijlocul incaperii - si gestul celuilalt, al omului de langa mine, ferindu-si ochii (undeva, doua tablouri suprapuse) dezechilibrat o clipa, alunecand, ca intr-o imagine data cu incetinitorul, spre copitele calului.

Areta Sandru
(din volumul Valiza cu zapezi, Editura junimea, Iasi, 1977, p.66 - 70)