Tristete. Asta am simtit aseara, in foaierul Teatrului de Revista Constantin Tanase din Capitala, cand m-am dus sa-mi iau ramas-bun de la actrita Cristina Stamate.
Am simtit tristete cand am vazut o multime de actori de la Teatrul C. Tanase, care, in loc sa joace acum alaturi de aceasta mare actrita, pe care eu o cunosteam, erau de aceasta data alaturi de sicriul cu trupul ei neinsufletit.
Neputinta e cel de-al doilea sentiment care m-a incercat. Nu, de plans nu am putut sa plang si nu pentru ca nu as fi sensibila la asa ceva. Imi impun sa nu plang de fata cu altii. Asta nu inseamna ca nu plang acasa, cand nimeni nu ma vede. Am simtit aceeasi neputinta pe care am simtit-o cand mama mi-a murit in brate, la doar 40 de ani. Mama mea, Areta Sandru, o scriitoare talentata. M-am intrebat adesea, la fel cum poate si altii o fac, de ce Dumnezeu ii ia la el pe unii oameni prea devreme. Ca sunt prea buni? Prea talentati pentru lumea in care traim?
Iar mesajul preotului care a tinut slujba in foaierul Teatrului C.Tanase m-a luminat. Citez din el, chiar daca nu exact: Purtam in sufletul nostru ce am facut noi bine pe acest pamant. Cat am iubit. Doar aceste lucruri raman. Cu ce ne ducem acolo? Cu ceea ce iubim, cu ce daruim. Va indemn sa va rugați mult pentru Cristina Stamate. Ii daruim aceasta floare, a bucuriei, a vervei. Aceasta seara e dovada vie ca aduce speranta ca sufletul ei merge acolo sus, pentru ca a iubit mult in aceasta lume. Dumnezeu sa o ierte.
Preotul a citit pentru sufletul Cristinei Stamate din Evangheliile de Inviere.