Andrei Paunescu a publicat pe pagina sa de Facebook un articol intitulat: Si Octavian Bud s-a dus la Cenaclul Flacara de dincolo
Si Octavian Bud a trecut la echipa de dincolo a Cenaclului Flacara, la nici 59 de ani. Formula de acolo devine tot mai puternica, tot mai amenințatoare pentru cei ramasi aici, pe pamant, deocamdata. Adrian Paunescu l-a primit acolo pe Tavi, sa-l mangaie, sa-l certe, sa-i scrie versuri pe care noi nu le auzim si apoi sa-l anunte ca intra-n scena. Prima mea intalnire cu Octavian Bud a fost in toamna lui 1983, cand eu eram un pustan rocker, iar el devenea membru al Cenaclului Flacara, impreuna cu ceilalti satmareni, Emil Onciu si Fabry Aladar - Trupa din Nord. Bud, Onciu, Buica, Sasarman, Moldovan erau garda folk noua a Cenaclului, care astepta sa ajunga pe valul mare pe care ajunsesera seriile anterioare. Oprirea brutala a Cenaclului nu a lasat valul 1983-84 (ultimul din Cenaclul vechi) sa ajunga la apogeu, dar l-a aratat oamenilor ca pe un grup puternic si talentat. Imi placea Turaita lui, preluata din folclor si cantata ritmat, pop-rock, desi Bud era mai mult adeptul folkului curat, cu ceva inflexiuni country. Publicul (mai ales cel feminin) il iubea, il rasfata, iar el stia sa intoarca rasfatul, cu un bun simt cochet si cu o eleganta de varf. De atunci, am avut sute si sute de intalniri, spectacole, inregistrari, cenacluri, dialoguri, sedinte de lucru si de creatie, zeci de mii de kilometri de drumuri spre scene, mai recent - Festivalurile Adrian Paunescu si cine stie cate alte alaturari de spirit. In 1990, pentru cateva saptamani, Octavian Bud a fost parte chiar din echipa redactiei ziarului nostru Vremea, a stat la noi acasa si s-a jucat de-a gazetaria. De fapt, Tavi Bud s-a jucat mereu cu toate, si cu vocea sa calda, si cu piesele memorabile pe care le-a compus (Niciodata, Cantec pentru libertate, Lucrul cosasilor, S.O.S., Formular, Front fara invingatori), si cu spectacolele, si cu propria cariera pe care mereu o astepta sa i se deschida pe masura potentialului sau imens. Tavi Bud s-a jucat mereu si cu viata lui, si cu sanatatea, pe care a lasat-o la urma, pana cand inima i s-a stins. Tata imi spunea ca Octavian Bud seamana mult, ca structura umana, cu Nichita Stanescu si cu Mircea Vintila, oameni calzi, foarte talentati, buni si moi la inima, uneori volatili, copii imprevizibili pe care, insa, nu te puteai supara, orice ti-ar fi facut. Ultima oara m-am vazut cu Tavi Bud pe 21 octombrie 2016, in Bucovina, la spectacolele de la Ciocanesti si Gura Humorului, cand purta cu drag un tricou de la mine cu inscriptia Iobag la patron - iobag la stat. Am mai vorbit de cateva ori la telefon, am mai facut planuri, dar nu ne-am mai intalnit. Izolarea in care l-au prins anii din urma sunt sigur ca i-a ingrosat tristetea si i-a subtiat rezistenta de a supravietui. Un om bun, un artist talentat, o fiinta generoasa, un cantautor care a dat folkului mult, dar prea putin, fata de cat ar fi putut, un personaj care a pierdut mult cu seninatate si asumare, pentru ca stia sau credea ca poate va mai castiga altadata, un copil mare, care a ramas asa pana la sfarsit, un om de care ne era dor si cand era viu si in legatura cu care ne cuprinde frigul sufletului cand stim cat ne va lipsi dupa ce s-a dus: Octavian Bud.
Andrei Paunescu, 6 iunie 2017